istoria literaturii s-a cam sfârşit

scurt interviu cu scriitorul lucian dan teodorovici

întrebarea 1:
eu am învăţat din ultima povestire a volumului tău celelalte poveşti de dragoste cum să descopăr în banalitatea cotidianului câteva lucruri profunde. această percepţie a mea este cumva o întâmplare?

lucian dan teodorovici:
ultima povestire (eu o să-i spun totusi secvenţă, pentru că mă încăpătânez să-mi consider volumul un întreg cu tentă de roman) e una-n care fac cumva o sinteză a întregii cărţi, cel puţin din punct de vedere tematic. şi da, e vorba acolo, ca şi-n rest, de banalitatea ratării unor poveşti de dragoste. asta aşa, în mare. vezi, un lucru profund, care-ţi aparţine prin interpretare, e tocmai faptul că de multe ori ne acceptăm ratarea, de orice fel, incluzând-o în rutină. şi poate nici nu suntem conştienţi de ea. în fine, nu vreau defel să filosofez. dar mă bucur (cred că ţi-am spus-o şi-n particular, iar daca nu, o subliniez acum) că ai perceput acea poveste aşa cum mi-am dorit eu să fie percepută.


întrebarea 2:
în calitatea ta de editor (sau nu), ce crezi?: un scriitor cu multe cărţi la activ (de pilda, tu), îşi doreşte să rămână în posteritate cu ultima carte scrisa, cea de maturitate, prima nefiind decât încercarea mării cu degetul?

lucian dan teodorovici:
când am citit prima oara întrebarea, m-am pus pe un răspuns grăbit. după aia m-am oprit însă. te-am şi rugat să-mi dai ceva timp să mă gândesc. nu pentru c-aş avea ceva esenţial de spus, ci pentru că, pur şi simplu, cu întrebarea asta a ta mi-ai produs un fel de revelaţie. anume ca eu nu prea cred, dacă e să mă iau eu însumi la bani mărunţi, în posteritate. îmi dau seama cum sună şi-mi mai dau seama că e posibil să am eu o percepţie aiurea, pentru că nu trăiesc în posteritate, ci de-a dreptul în prezent. totuşi, parcă în momentul de faţă, cel puţin asta-i senzatia mea, literatura nu se mai (poate) scrie cu gândul la viitorul mare. e adevărat, cred ca mulţi se visează marcând cu adevărat istoria literara, cu majuscule. dar nu ştiu daca mai e posibil. impresia mea e că istoria literaturii s-a cam sfârşit, cel putin ca fenomen amplu. şi că noi, scriitorii de azi, mă rog, unii dintre noi între care nu mă includ neaparat, vom fi studiaţi în cercuri restrânse, specializate, aşa cum se intâmplă azi, spre exemplu, cu cei ce au marcat istoria geologiei sau a apiculturii. pare scandalos ce zic, e foarte posibil sa greşesc, dar asta e, pur şi simplu, senzatia mea. nu cred, nu spun că literatura va muri. dar, la concurenţa de care are parte în prezent, cred că-şi va pierde mare parte din forţă. a şi inceput, de altfel, s-o facă.

altfel, revenind la întrebarea ta, cred că pentru un scriitor ultima carte scrisa e cea mai importantă. pentru că acolo se simte definit cel mai bine. până la urmatoarea, fireşte.


întrebarea 3:
ce-ai spune daca vei ramâne în cultura romana doar ca regizor de teatru (tu faci acum regie), nicidecum ca scriitor?

lucian dan teodorovici:
încep cu o declaratie bombastică: mă simt şi o să mă simt, înainte de orice, scriitor. ştiu asta pentru că pasiunea mea pentru literatură a fost întotdeauna dominantă, indiferent de ce alte pasiuni mi s-au dezvoltat în paralel.

cu teatrul, povestea mea e destul de ciudată şi nicidecum nu mă pune într-o lumină prea bună. am dat la regie cu gândul de a învăţa să lucrez cu actorii pentru a face, pe viitor, film. priveam, o recunosc acum, cam pieziş teatrul. de o vreme însă, de când am început să mă pregătesc pentru regie şi mai cu seamă de când am început s-o studiez în cadru organizat, la facultate vreau sa zic, m-am îndrăgostit şi de teatru. asa că acum chiar nu ştiu. mă pasionează filmul, mă pasionează în măcar egală măsură şi teatrul, despre literatura nici nu mai are rost să spun cât de mult mă pasionează, dar nu mi-am pus nici o clipă problema cum o să rămân în cultura romană. eu ştiu doar că îmi place să creez poveşti. şi, până la urmă, literatura, teatrul sau filmul reprezintă doar nişte mijloace de a crea o poveste. aşa că m-aş bucura doar să fac cu adevarat bine, scriind sau regizând, ceea ce am visat întotdeauna să fac: să creez poveşti.


întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):
care e fericirea pe care ţi-o visezi?

lucian dan teodorovici:
o să mă crezi dacă-ţi spun că nu-mi doresc decât ca viaţa mea să continue la fel ca pana acum? pentru că ăsta-i adevărul. nu-mi doresc alt tip de fericiri. am scris când am simţit că am de ce s-o fac. şi sper să mai scriu. în momentul în care am avut senzaţia că am suficiente date, m-am apucat de regie. şi sper s-ajung să regizez cu adevărat. cam aşa-mi văd eu „fericirile”. ca să nu fiu însă întru totul nesuferit, recunosc totuşi că aş fi fericit si să ajung prin nişte părţi de lume ceva mai exotice. pentru că, asemenea tuturor, îmi place şi mie foarte mult să călătoresc.