căpitanul fracasse de théophile gautier

théophile gautier
căptanul fracasse
(le capitaine fracasse)

ed. hyperion & cristian, bucureşti, 1992

436 de pagini broşate

traducere de gellu naum

coperta de marian mirescu

un roman de aventuri pentru tineret?

de ziua mea, am luat din bibliotecă o carte de capă şi spadă - să-mi fac un dar să recitesc o carte citită la 16 ani. am găsit, în schimb, ceva în plus decât o carte de capă şi spadă.

însă dacă m-am plictisit la descrierile lui balzac, citind descrierea castelului sigognac de la începutul acestui roman, era să mă urc pe pereţii trenului. m-am chinuit să nu pierd un rând din părăginirea şi decrepitudinea descrise aici în amănunte gotice. şi nu doar atât. au urmat alte descrieri - trupa de teatru care poposeşte, descrierea locurilor pe unde trupa trece, vizualizări poetice unice - transpuse în româneşte admirabil de gellu naum.

subiectul e simplu - în vremea lui ludovic al 13-lea / a muşchetarilor - un tânăr baron, sărac lipit, pleacă după fustele unei actriţe, isabelle, cu o trupă itinerantă de teatru, până la paris. deci va trebui să treacă prin mai multe aventuri. el este însă nu doar baron, ci şi unul dintre marii spadasini ai epocii, dar luptele cu spada vor aştepta jumătate de roman ca să desfăşoare. căci scriitorul  théophile gautier trebuie să-şi arate viziunea. romantică, pre-parnasianistă, pre-decadentă, modernistă. şi, cum am mai scris, poetică.

iată descrierea măscăriciului mort în zăpadă, admirabil ilustrată dedesubt de gustave doré:

faţa astfel luminată nu mai avea culorile vieţii. era galbenă ca ceara. nasul, cu nările ciupite de degetele noduroase ale morţii, lucea caun os de sepie. pielea i se întinsese pe tâmple. fulgi de zăpadă i se opriseră în gene şi în sprâncene, iar ochii lui holbaţi priveau ca doi ochi de sticlă. la fiecare vârf al mustăţii scânteia câte un ţurţure de gheaţă care le făcea să se îndoaie. pecetea tăcerii veşnice sigilaseră buzele de pe care îşi luaseră zborul atâtea fanfaronade hazlii; capul de mort, sculptat de slăbiciune, se şi ivise de sub chipul palid, pe care obişnuinţa schimonoselilor săpase riduri de-un comic înfiorător, rămase şi acum , pe cadavru... (p.132)

per total, căpitanul fracasse e un roman frumos, duios prin personajele care şi când se duelează, parcă fac balet:
pândind un spaţiu gol ca să poată pătrunde, spadele, cu lamele unite la vârf, se învârteau una în jurul celeilalte când încet, când rapid, cu vicleşuguri şi prudenţe care vădeau forţa celor doi combatanţi. (p.299)

decorurile cărţii se coboară teatral, uşor trist, dar meritul lui gautier este că e un mânuitor bun, tristeţea se ridică văl cu văl şi după punctul culminant, începe să răsară soarele. iar dobitocul de companie al personajului principal, motanul belzebut, semn al vrenurilor trecute dar şi al decrepitudinii, trebuie să moară ca să lase loc fericirii.

o iubeşti pe izaballe? e întrebat sigognac.

- din tot sufletul, din toată inima, cu tot sângele meu la fel de mult, ba mai mult chiar decât a iubit un bărbat, vreodată, pe pământ. acesta, unde nimic nu-i desăvârşit în afară de isabelle. (p.407) - de toute mon âme, de tout mon cœur, de tout mon sang; autant et plus que jamais homme ait aimé une femme sur cette terre, où rien n’est parfait, sinon isabelle.

unde e cervantes, doamne, ironia ta?

ps. nu ştiam că lui théophile gautier îi dedică baudelaire florile răului.
nu ştiam că gautier a scris o biografie a lui balzac.