unelte de dormit de ioan es. pop

ioan es. pop
unelte de dormit

editura cartea românească, 2011

101 pagini broşate

coperta de radu răileanu

cel mai bun poet român?

poemele lui ioan es. pop sunt dintre acelea în care te regăseşti imediat.  care, prin simplitatea lor percutantă, te fac să le fii adept necondiţionat.

aşa mi s-a-ntâmplat cu ceva timp în urmă, când le-am ascultat, într-o seară, la un pahar de vin, din gura autorului. dar a fost nevoie să-mi cumpăr volumul, să le citesc eu însumi, mai pe-ndelete, să le gândesc şi să le simt mai bine. aşa că iată-mă scriind aici.

apărut anul trecut, unelte de dormit este ultimul volum de poezie al poetului maramureşan, şi primul pe care îl citesc (a urmat imediat ieudul fără ieşire). multe poeme minunate, în care forma poetică împrumută în mod subtil conţinutul epic al dezamăgirilor, ironiilor, nostalgiilor şi depresiilor autorului.

încep cu poemul despre dincolo ce constituie, după mine, esenţa a douăzeci de ani de postcomunism.

sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. 

cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.
 

viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
 

apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici măcar la londra, rotterdam şi paris.
 

acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers. (p.81)

există câteva teme recurente pentru ioan es. pop. neputinţa în faţa morţii, neputinţa prezentului, neputinţa trupului, slăbiciunile, ereditatea, nostalgia copilăriei, căutarea lui Dumnezeu, lumina. iar ceea ce-i reuşeşte lui ioan es. pop este modul în care, dincolo de veşmântul tragic, transpare jucăuş ironia. (ceea ce nu-i reuşeşte lui dumitru gorzo însă, este îmblânzirea parodiei ce transpare din cele 10 desene însoţitoare.)

dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mâine.

pe o cărare îngustă, prin zăpada căzută aseară, mă căznesc să ajung la şosea.

dacă nu s-ar fi aşternut zăpada asta, 

nici cărarea nu ar exista.

până la urmă asta-i tot ce am putut să aflu.

istoria e poezia învingătorilor, 

iar poezia istoria celor învinşi. (p.29)

iar perla coroanei este partea a treia, "potriviri după alecsandri & co", în care poemele -  mai ales primele 3 - au sunetul cadenţat şi clasic al bardului de la mirceşti, cu parfumul macabru, perfect de raţional şi echilibrat al lui edgar poe. sunt reuşite livreşti cu fineţuri decadente.

perdelele-s lăsate şi lampele aprinse.

pe catafalc de perini, copilul doarme dus.

mi se păru? ori iarăşi, trăznind, afară ninse?

pe când nu-i nici afară şi nici fiinţe nu-s? (p.74)

mărturisesc că mi-au plăcut unele poezii atât de mult, că le-am recitat părinţilor şi rudelor mele, la aniversarea zilei mele de naştere.

foto de cato lein de aici