căluţii mei, căluţi frumoşi de cormac mccarthy

cormac mccarthy
căluții mei, căluți frumoși
(all the pretty horses)
trilogia frontierei 1

editura polirom, iași, 2011

traducere de iulia gorzo

342 pagini broșate

coperta de laurențiu midvichi

căluţii mei, căluţi frumoşi - un stil al meu, un stil frumos

cormac mccarthy este cel mai bine cotat scriitor american, atât din punct de vedere al valorii literare - a luat pulitzer pentru drumul, national book award pentru căluţii mei, căluţi frumoşi, şi pen/saul bellow award pentru întreaga activitate, cât şi a temelor populare - are două ecranizări. e socotit un nou william faulkner şi e deja un clasic.

iar mie mi-a plăcut romanul ăsta enorm!
deşi acţiunea nu e mare lucru de capul ei - anii '50, o fugă de acasă a doi tineri - unul de 16 ani, altul de 17 -, un amor adolescentin al unuia pentru o mexicancă, aventuri într-o puşcărie din mexic - cormac mccarthy struneşte şi îmblânzeşte cuvintele, aşa cum struneşte personajul principal, john grady, caii sălbatici. cuvinte simple, propoziţii scurte, percutante. metafore când nici nu te gândeşti. la fel, ironii. dar mai ales un personaj - Peisajul.

mccarthy clădeşte din hârtie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, râuri şi dealuri golaşe sau stâncite, ceruri şi lumini de parcă eşti într-un basm. basmul graniţei dintre texas şi mexic. aici peisajul există ca să înnobileze acţiunea, să-i confere lumină şi strălucire, ca o oglindă care amplifică frumuseţea.

au călărit toată ziua următoare înspre ţinutul deluros înspre vest. în timp ce călăreau, au tăiat bucăţi din carnea de cerb afumată şi pe jumătate uscată şi au mestecat-o şi aveau mâinile negre şi unsuroase, aşa că le-au şters de coamele cailor, şi-au trecut de la unul la altul plosca cu apă şi au admirat ţinutul. spre sud erau furtuni şi pâlcuri de nori care se mişcau încet la orizont, cu cârceii lor lungi şi negri atârnând în ploaie. în acea noapte au făcut popas pe o terasă de stâncă de deasupra câmpiilor şi când s-au uitat înspre orizont cum fulgerul scoate la iveală, când şi când, din întunericul compact, culmile îndepărtate ale munţilor. păşunile se întindeau într-o ceaţă deasă, viorie, către vest stoluri subţiri de păsări de apă se mişcau înspre nord înaintea crepusculului prin galeriile adânci şi roşii de sub pătura de nori, ca nişte bancuri de peşti într-o mare în flăcări... (p.105)

lumea pesimistă și stoică a lui mccarthy

la fel ca în drumul sau nu există țară pentru bătrâni, lumea lui mccarthy nu este una ce aparține oamenilor, iar Dumnezeu nu-și face apariția decât pentru cei care cred în el. lumea e doar lume iar ea se învârte chit că oamenii fac sau nu rău, se salvează sau nu. cu destinele lor mici, oamenii nu-și înțeleg viața, și poate nici nu trebuie, doar să fie mai atenți la cer, la la stele, la iarbă, la pietre, sau la cai. fiecare-și FACE destinul, poate să-i iasă, poate să nu. singurul lucru care contează este constanța stoică. ea este singura formă de curaj.

mersul lumii gonea și părea total indiferentă la bătrâni sau tineri, la bogați sau săraci, la negri sau albi, la el sau la ea. indiferentă la zbaterile lor, indiferentă la numele lor. indiferentă la vii sau la morți. (p.341)
ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuința și o patimă pentru sânge iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu - care știe tot ce poate fi știut - nu poate să-l schimbe. (p.269)
lumea a fost întotdeauna pentru mine un teatru de marionete. dar când te uiți în spatele cortinei și mergi în sus pe firul sforilor, vezi că se termină în mâinile altor marionete care au și ele sforile lor ce duc undeva în sus și așa mai departe. (p.259)
în mexic răul e un lucru real. umblă pe propriile-i picioare. poate că într-o zi o să vină în vizită pe la tine. poate că a și fost deja. (p.218)

despre un alt roman al lui cormac mccarthy, drumul, am scris aici.