„prietenului care nu mi-a salvat viața“ de hervé guibert

hervé guibert

prietenului care nu mi-a salvat viața

(à l'ami qui ne m'a pas sauvé la vie)

editura nemira, buc., 1993

trad. nicolae constantinescu

165 pagini broșate

coperta dan alexandru ionescu

trupul betegit de boală ca centru al lumii

v-ați gândit vreodată cum ar fi să vă treziți cu sida (nu, nu cu personajul lui slavici, ci cu boala)? ei bine, un asemenea gând nu poate dura nici cât un pârț, căci îi facem vânt repede, cu frică de moarte. ei bine, hervé guibert, intelectual francez de elită, ziarist, fotograf și scriitor, chiar s-a trezit, pe la treizeci și ceva de ani, cu sida. pe la finalul anilor '80. și ce-a făcut?

am auzit de el datorită unui alt autor, al cărui roman m-a uimit prin senzualitatea sa, acest ultim autor scriind o carte despre numitul guibert, despre romanul căruia voi vorbi în continuare.

orice-ai face, nu salivezi după cartea asta. prietenului care nu mi-a salvat viața. cel mult te poți amuza de grimasele și anecdotele filozofului michel foucault în ultimele luni, înaintea morții sale (tot de sida), foucault căruia autorul - pare-se - i-a fost și amant. însă te poți amuza morbid. te mai poți amuza de poveștile cu actrița isabelle adjani isterizată după celebritate - actriță de care mă-ndrăgostisem în adolescență stropindu-i posterele afișate din revista cinema. sau te mai poți amuza (otrăvitor de amar) de goana după analizele de sânge și după medicamente miraculoase.

însă în mod sigur vei rămâne prost - cum am rămas eu - remarcând cât de moi suntem, ce cârpă, la-ndemâna bolii și a betegirilor, este trupul din care suntem făcuți.

lumea romanului lui hervé guibert este una a corpului, un corp care, deși bolnav, este tot al său, ba chiar acuma îl simte cu adevărat al său, ba chiar acum începe să-l iubească. este ca o metamorfoză inversă, în care fluturele își pierde aripile și devine vierme, târâtor și beteag, dar al dracului de prezent. și asupra acestui vierme, sufletul - dacă există așa ceva - va trebui să se aplece, va trebui să-i acorde atenție, va trebui să-i studieze geografia, să-i învețe râurile și întunecimile. când zbura, se bucura de vânt și de zbor și-l uitase.

sunt foarte atent la manifestările progresului pe care îl face virusul, mi se pare că-i cunosc harta colonizărilor, asalturilor și retragerilor, îmi închipui că știu locul în care mocnește și locul unde atacă, apoi că simt zonele încă neatinse, dar această luptă din interiorul meu, care organic este foarte reală, analizele științifice o dovedesc, nu înseamnă deocamdată nimic, ai răbdare, băiete, față de suferințele cu siguranță fictive care mă subminau. (pag. 29)

sida ca paradigmă și ca eliberare de ignoranță

Descopeream ceva suav și uluitor în atrocitatea [sidei], cu certitudinea că e o boală inexorabilă dar nu fulgerătoare, o maladie în trepte, o scară foarte lungă ce duce cu siguranță la moarte, dar fiecare treaptă a ei prezintă o ucenicie fără pereche, o boală care îți dă timp să mori și care-i dă morții timp să trăiască, timp să descoperi timpul și să descoperi în sfârșit viața, într-un fel era o invenție modernă genială pe care ne-o transmiseseră maimuțele verzi din Africa. Iar nenorocirea, odată ce te-ai cufundat în ea, era mult mai suportabilă decât presentimentul ei, mult mai puțin crudă în definitiv decât s-ar fi crezut. Dacă viața n-ar fi decât presentimentul morții, torturându-ne fără răgaz cu incertitudinea scadenței, sida, fixând un termen sigur vieții noastre..., făcea din noi niște oameni pe deplin conștienți de viața lor, ne elibera de ignoranța noastră. (p.113)

dincolo de interesul documentar - apariția sida în sânul comunităților homosexuale din occident și începuturile tratării paliative a acesteia (este apărută în 1990) - cartea te taie prin ascuțimea ei psihologică. scriitoare ca hortensia papadat bengescu, după o carte ca asta, ți se va părea o cucoană obosită, zgândărindu-și un furuncul ca să vadă cum e cu durerea. guibert se mobilizează nu atât să lupte contra bolii, dar mai ales să fructifice timpul rămas, să ia aminte la el însuși și să scrie, să scrie, să scrie cărți. nu-l interesează stilul, ci însemnările explozive, intime, care să taie ca cuțitul. și, după moarte, chiar îi vor apărea trei romane. care-i va educa pe franțuji cu privire la sida.

dacă mircea eliade propunea într-un articol să ne facem proiectele ca și cum am fi în ultimul an de viață - și o făcea alintându-se, ca exercițiu de voință - hervé guibert n-a avut luxul ăsta. cu moartea arzându-i la cur, a dat o lecție de care puțini semeni suntem în stare - deschideți dracu' ochii și prețuiți fiecare blestemată de clipă! profitați de ce aveți, că io nu mai am! și, atâta cât am, iată, mă chinui cu trupul ologit de boală să-mi cânt cântecul de lebădă, în loc să mă vait și să mă-nchid în neputințe și invidii. Sida a fost pentru mine o paradigmă în propriul meu proiect al cunoașterii de sine și enunțării inexprimabilului. (p.154)

un roman cu perspectivă unică asupra vieții și asupra propriei persoane - scris de un om inteligent, condamnat la suferință și moarte, la 36 de ani. o perspectivă destul de rară în lumea noastră superficială postmodernă, preocupată de bănet și de putere. o perspectivă a dracului de adevărată. care pe mine m-a cam tremurat la mațe.

Există un stadiu al nenorocirii, chiar dacă ești ateu, când nu mai poți decât să te rogi sau să-ți pui capăt zilelor. (p.134)