michele amitrano este un mucos de nouă ani. locuiește cu părinții lui într-o sărăcie de așezare, la o margine de câmp. mă-sa-i casnică, tat-su, tirist. se cam plictisește copilul, noroc cu mica gașca cu care bate berbunca prin lanuri. pe bicicleta numită rabla.
până într-o zi. când, o întâmplare - va lua asupra lui pedeapsa balenuței care era cu ei de a-și arăta păsărica - îi va schimba viața. într-o groapă găsește, învelit c-un țol, un trup de copil. e mort sau e viu? cum a ajuns acolo? ce trebuie să facă? țipă după ajutor sau se descurcă singur cu „comoara“ asta?
o spinare de întâmplări se perindă prin viața mucosului nostru, culminând cu descoperirea faptului că lumea maturilor e nașpa, dar mai ales că tat-su e un ghiolban de soi rău. că acel copil-cârtiță e acolo și din vina lui tat-su și uite-așa lațul urât, negru și mirositor al lumii celor mari și maturi începe să-i strângă copilăria.
Tata era omul negru.
Ziua era bun, dar noaptea era rău.
Toți ceilalți erau țigani. Țigani travestiți în persoane. Și bătrânul era regele țiganilor iar tata era sluga lui. Mana, însă, nu.
Îmi închipuiam că țiganii erau un soi de piticuți foarte iuți, cu urechi de vulpe și cu labe de găină. Și când colo, erau persoane normale. (p.82)
„Las-o baltă cu monștrii ăștia, Michele. Monștrii nu există. Trebuie să-ți fie frică de oameni, nu de monștri.“ Așa îmi spusese tata. (p.163)
ei bine, copilului nu-i va fi frică. ba chiar, va răscumpăra răutatea și prostia celor mari. cum anume? - de citit.
mai subțire (și la propriu și la figurat) decât celălalt roman pe care i l-am citit lui ammaniti (deh, e prima!), mie nu mie-e frică e totuși mai senină și mai curată - poate unde vedem prin ochii copilului. poate unde lumea câmpiei e mai luminoasă și mai caldă, decât cea de mahala urbană. însă un roman foarte bun, curgător, scris simplu, răcoros ca o boare mângâietoare pe deasupra lanurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu