„dacă citești asta înseamnă că am murit“ de andrew nicoll

andrew nicoll 

 dacă citești asta înseamnă că ai murit

 (if you're reading this, i'm already dead) 

 editura all, buc.,  2012  

 traducere de ioana văcărescu 

 336 pagini broșate

 coperta de al. novac

un linghișpir funny

când e vorba de umor, cărțile sunt ca oamenii - fie au prea mult și nu-ți trezesc decât scăpări rușinoase din cauza hohotelor, fie au prea puțin, și e rândul lor să se scape pe ei de triști ce sunt.

în cazul de față, scriitorul scoțian andrew nicoll - acesta e cel mai recent roman al său, primul însă tradus în românește - reușește să îmbine umorul de bună calitate, cu o scriitură geamănă, ba chiar cu meditații „grele“ despre război, politică, love.

eu urăsc circul, dar am acceptat că personajul principal, otto witte, e un circar (umblător pe sârmă) și mi-a devenit chiar simpatic - el e cel care scrie, un moș andropauzat și speriat de bombele celui de-al doilea război mondial care cad prin jur ca frunzele toamna. șade el ascuns într-o baracă lihnit și-și scrie aventura vieții sale. iată-ne deci posedând două perspective temporale - care se tot învârt ca un linghișpir - prezentul războiului și trecutul tinereții și aventurii.

deci avem un ghiuj ex-circar care scrie despre el aventura lui din tinerețe. care fu - ce credeți? - aceea de a deveni regele albaniei (chiar și pentru scurt timp). semănând el cu pretendentul la tronul albaniei, ca emiluț al nostru cu cuza, iată-l însoțit de câțiva prieteni căutând albania să-i ocupe tronul.

picarisme carevasăzică, cu mustăți și belle epoque de kakanie, c-o cămilă alături, cu un înghițitor sexy de săbii, cu un cititor orb de gânduri, cu fiica lui, plus o curviștină. până-n albanie. și să te ții aventuri!

e multă ironie, auto-ironie în carte, și urmezi cu plăcere gașca impostoare - în chip de alai regal - parcă ești în alexandre dumas. desigur că există și clipe când acțiunea ți se cam flendură pe sub ochi, dar scriitorul - oare cine andrew nicoll sau ghiujul gata-gata să moară sub bombele lui hitler (căci în ziua de azi doar morții mai au libertate de opinie (p.68) - face niște compromisuri și nu mai arde gazul.

iată trei chestii înțelepte din carte.

metaforă despre viața noastră irosită:
E ca și cum ne-am petrece toată viața în sala de așteptare a unei gări, bând ceașcă după ceașcă de cafea, mereu cu aceiași oameni, plimbând ziarul de la unul la altul, făcând tot ce ne stă în putință ca să se scurgă timpul mai repede, în vreme ce afară oamenii trec buluc - fete drăgălașe și bărbați inteligenți, eroi și oameni de știință, genii și oameni simpli, cu miile. Nu-i întâlnim niciodată, nu le vorbim niciodată și nu le auzim poveștile. Noi stăm în sala de așteptare, cu aceiași oameni și același ziar, așteptând să sune clopoțelul și să dăm fuga pe peron și, poate de vreo zece ori într-o viață de om, să ne uităm cum un tren trage în gară, să trăim ceva memorabil înainte de a ne întoarce în sala de așteptare. (p.104)

Curajul e ca un mușchi - așa e și iubirea, de altfel -, și cu cât îl antrenăm mai mult, cu atât devine mai puternic. Dacă nu este folosit, se atrofiază. (p.145)

În spatele lui „nu încă“ poți să te ascunzi bine mersi. Nu Încă este o țară care se întinde până foarte, foarte departe, chiar și când micuțul ghișeu al vămii de la granița cu Republica lui Chiar Acum e la o aruncătură de băț. (p.285)

nu știu dacă andrew nicoll a făcut creative writing, dar îi reușește un roman cu de toate - aventură, meditație, istorie, descrieri, ironii - dintre care eu am apreciat cel mai mult umorul.

iar mesajul cărții?

e unul luminos, plin de optimism - hai să ne trăim viața și să pornim în aventură cât suntem tineri, cu atât mai mult dacă suntem picaro.