„laur“ de evgheni vodolaskin

evgheni vodolaskin 

laur 

 (Лавр) 

editura humanitas fiction buc., 2014

 traducere de adriana liciu

 324 pagini broșate

 coperta (oribilă!) de angela rotaru 

un roman beton!

mi-a fost târșe să scriu despre romanul ăsta, dar frate! deja a trecut o groază de timp și tre' să scriu, altfel o să uit de el total. am căutat ceva pe net, pe bloguri, dar cucu, nimeni n-a avut pân-acuși sânge-n barabule să scrie (excepția e aici, la valeriu gherghel)*.

de ce mi-a plăcut?

1. e o carte plină de speranță, luminoasă - chiar dacă se petrece în evul mediu rusesc întunecat, de dinaintea lui ivan cel groaznic, unul plin de ciumă, de mizerie, dar și de mistică. personajul e plin de speranță și de voința de a făptui ceva.

2. e scrisă brici - propozițiile sunt scurte, percutante, arhaismele și neologismele se pupă uimitor sexy, verbele dinamizează acțiunea - și să nu cumva să lăsăm de izbeliște menționarea adrianei liciu, care a izbutit o traducere aleasă.

3. n-o închizi fără să ai bucurii la ea - imposibil să nu-ți aprindă câteva beculețe, să nu-ți zgârie câteva-ntrebări pe creier.


despre ce-i vorba?

ni se dă un bărbat de prin secolul 15 și ni se povestește viața lui. decorul e-al rusiei înapoiate, săpate de ciumă și tembelite de credințe păgân-creștine (ortodoxe, firește). personajul e crescut de bunicul, un vraci - și aici suntem dați pe spate de cunoștințele autorului despre plantele de leac arhaice, o enciclopedie - pe care-l urmează în aceeași activitate. apoi tânărul se-ndrăgostește de-o copilă de pripas, o ascunde și-i face un copil. ei bine, tragedia vieții lui e că fata moare la naștere cu tot cu copil. ceea ce-i apasă conștiința și, gata, intriga-i formată.

așa că personajul va trebui s-o ia prin lume, să străbată spațiul și timpul, să se salveze prin fapte pe el însuși, dar și pe cei doi morți - femeia și copilul.

romanul este unul de formare (bildungsroman), personajul se trans-formă, din vraci (arseni) devine nebun, din nebun (ustin) devine pelerin, din pelerin, călugăr (ambrozie). din călugăr, pustnic (laur). și din pustnic, devine mort.

ediția originală a romanului

ce probleme ne sunt puse de către autor?

apărut acum doi ani în rusia, acest roman, laur, a câștigat cartea mare (Большая книга), cel mai important premiu literar rus, dar și premiul iasnaia poliana (în memoria lui tolstoi). după mine, romanul merită asupra de măsură pentru că autorul, evgheni vodolaskin e dat în pitpalacul mă-sii!
la 50 de ani, e om de știință, specialist în medievistică și literatură rusă veche. și mai și citește, căci e la curent cu ultimele tehnici literare.

folosindu-se de mentalitatea religioasă proprie acelui ev mediu întunecat când, cum spuneam, oamenii se tembeleau de credințe păgâno-creștine, și de misticisme, autorul / cititorul e liber să cugete la câteva teme esențiale, sădite beton dintotdeauna în mintea omului:
„ce ne face să fim oameni, care e relația dintre carne și spirit?“
„unde e Dumnezeu, undeva în afară sau în noi înșine?“
„e credința un moft sau un sprijin?“
„fericirea depinde de noi sau de lumea dimprejur?“
„ce e timpul, un continuu sau fragmente disparate?“
„spațiul e lăuntric sau e o nevoie exterioară?“
„avem oare obligația darurilor ce ne-au fost date?“
„ce e lumea?“

deși se folosește de religie, fără să fie mistic, romanul e mai degrabă unul filozofic.
deși e un roman al călătoriilor, chiar și a celor interioare, el se folosește de locuri temporale și spațiale doar pentru relativizarea, dar și pentru bogăția discursului literar.
deși nu dă o soluție - ideea că totul e pierdere de timp e mereu reiterată -, romanul pune întrebări. alegerile faptelor noastre e numai a noastră, dar mântuirea aparține lui Dumnezeu.

există multe referințe la timp în carte și o poveste contemporană, intercalată de autor (de altfel, în mod ironic, vodolaskin face multe inserții contemporane în textul său „medieval“, bunăoară include în peisajul medieval și o sticlă de plastic), se sfârșește cu afirmația că totul e o „curată pierdere de timp“.

la fel, și călătoria personajului principal e o pierdere de timp: providența îl alege încă de la-nceput, și e de mirare pentru cititor cum toată viața / călătoria lui curge fără greș, cum trece el ca prin urechile acului prin toate pericolele. parcă singurul lucru care-i mai rămâne de făcut sfântului este să-și piardă CUMVA timpul. mânat de obsesia mântuirii. mântuire care îi e deja dată (cam protestantă idee pentru un autor ortodox).

și noi, cititorii, am putea spune că ne vom fi pierdut timpul citind cartea, însă vom fi câștigat prin lucrurile despre care se vorbește în ea. cu mult mai ușor într-un astfel de roman, petrecut în evul mediu, așa cum ne spune însuși autorul pe primul flap al copertei:

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta este neliniștitor.

iar despre spațiu, citim:
Ce înțelegi tu prin drum - nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de Mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru [cel Mare], care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală. (p. 269)

fast check
orășelul pskov este acela unde țarul ivan cel groaznic a venit, după ce-o făcuse la novgorod, să-i măcelărească locuitorii și unde legenda spune că un nebun întru Cristos (și personajul nostru va trece prin acest avatar), nikola salos, l-a salvat direct de la țar. i-a arătat o bucată de carne crudă și i-a zis s-o mănânce. țarul a refuzat, motivând că ține post. aa, nu mănânci carne, ții post, da' sânge de om bei! demult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!

*(later edit) am descoperit că primele impresii despre carte - pe care le-am omis - sunt pe liternet, ale ioanei bâldea constantinescu.
a mai scris (aproape în același timp cu mine) răzvan van firescu aici.