 |
henrik ibsen
teatru, vol.2
(samlede verker)
ed. pt. literatură universală, buc., 1966
traducere: colectiv
346 pagini legate
coperta de i. molnar |
din amintirile mele din copilărie, piesele de televiziune după ibsen mi se păreau plictisitoare: familii nordice, de sfârșit de secol 19, crinoline și redingote, mustăți sau favoriți, personaje care tot vorbesc și vorbesc. fără acțiune, fără intrigă spectaculoasă. nu știam ce înseamnă teatrul de idei.
însă, citind acum piesele, remarc de ce e ibsen genial - cum își aruncă în aer piesele, la final, în ultimele acte, spulberând spectacolul cumsecade din actele anterioare. ia un personaj, la început unitar și coerent, îl zgândără, ca în final să-l întoarcă la 180° - de te scapi în chiloți de uimire.
stâlpii societății
un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.
ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!
o casă de păpuși
devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.
e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:
NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)
astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!
strigoii
cu piesa asta, ibsen mi-a plăcut cu-adevărat. în ea, văduva căpitanului și șambelanului alving vorbește cu confesorul ei, pastorul manders despre opere de binefacere, dar mai ales despre fiu-său, care-a plecat bou și s-a-ntors vacă de la studii artistice din afară. și, din soția model pe care-o credeau toți că fusese în trecut, văduva se transformă brusc în ceea ce fusese de fapt - o victimă nenorocită a unui bețiv ratat și curvar. îi zice popa:
MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)
văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:
DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)
și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:
DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)
este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.
un dușman al poporului
piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.
DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)
îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci
DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)
intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.
spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -
ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...
***
stâlpii societății
un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.
ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!
o casă de păpuși
devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.
e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:
NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)
astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!
strigoii
 |
| schiță de edvard munch pentru piesa strigoii (sursa) |
MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)
văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:
DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)
și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:
DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)
este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.
un dușman al poporului
piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.
DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)
îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci
DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)
intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.
***
spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -
ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...
 |
| henrik ibsen, sursa |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu