???

Nu ştiu ce să scriu despre-această carte. Zău! E-al doilea Doctorow pe care-l citesc (după Cartea lui Daniel), primul pe care-l şi termin.

E scris bine, cu sfătoşenie, are acţiune, parfum de epocă, intrigă poliţistă (ceva în genul Trilogiei lui Auster, însă mult mai slab, după mine, Auster avea schimbări existenţiale, tensiuni, luări prin surprindere, etc.)

Dar. Labirintul apelor nu străluceşte prin nimic. N-are un anumit zvâc care s-aprindă colo, un neuron, de la care să-ţi rămână aroma. 

America începuturilor. O dispariţie misterioasă. O investigaţie detectivistică. Bani. Corupţie. Mistere ştiinţifice.

Ceea ce-i iese bine - cum bine se spune pe coperta 4 (am început, vai, să citez de pe coperta 4!) - e atmosfera New York-ului, ce şerpuieşte nevăzută printre pagini.

Un autor, deja clasic. Habar n-am de ce. Zău!

E.L. Doctorow, Labirintul apelor, Ed. Rao, Buc, 1999, trad. Simona Neagu

Deloc literatură

Evident, am aflat multe biografisme "auto-ficţionale" ale autorului, mi-am regăsit unele amintiri şi frustrări din propria copilărie şi pubertate - ceea ce mi-a plăcut.
Evident, m-am amuzat cu sinceritatea dezarmantă, pe alocuri chiar cinică, a personajului/autorului - ceea ce mi-a plăcut.
Am râs de-a dreptul la unele faze, de pildă cea legată de sfaturi practice despre cum să săruţi mi-au produs hohote în plin metrou.
Evident, am citit-o repede, în 2 zile, are un limbaj simplu , uneori de lemn (autorul şi-a dat licenţa în oracole de liceu, cum aflăm de la prefaţator), ironic asumat kitschios - ceea ce mi-a plăcut.
Am recitit O călărire în zori (prima oară am făcut-o aici) şi-am găsit-o (ca şi Cărtărescu, sic!) excepţională (ca şi ultima parte a povestirii din Poveşti erotice româneşti) - ceea ce mi-a plăcut.
Surprinzător însă - per ansamblu - şi asta cu siguranţă din cauza îmbâcsirii din ultima vreme cu subiecte legate de copilăriile fericite din ceauşism - vezi Orbitor, Travesti, Băiuţeii, Muzici şi faze, Regele alb, chiar Exuvii şi Derapaj - nu pot spune că mi-a plăcut.

Dar am citit Luminiţa, mon amour, cu care Cezar "se scoate" din plin. Şi aştept să-şi găsească timp pentru a scrie ceva şi mai bun, de care, atât cât îl cunosc eu, cu siguranţă că e capabil, şi mai mult decât atât.

Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, 203 p.

Romania tiganeasca

Să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat:
Aseară, am plecat acasă cu acceleratul spre Constanţa din Gara de Nord (îmi vizitez părinţii cam o dată la două săptămâni). Iar trenul era plin de ţigani navetişti (nu mergeau, desigur, la vot). În compartimentul în care-aveam loc, evident, mirosea deja fraudulos a băutură şi nespălare. Eu, un student şi o studentă am ridicat de pe scaun trei. Au rămas însă trei care-au început dintr-o dată a urla (erau beţi, sper că v-aţi dat seama) şi care-au chemat pe alţii de pe hol (se cunoaşteau toţi, mama lor) ca să le stea în poală, să-i corenteze, spunea unul. Deîndată au prins a-şi aprinde Viceroy-uri, a deschide cutii de Burger şi-a juca barbut pe bani. N-aveai unde te duce (am încercat), era plin tot de ei. Evident, le-am spus că mă deranjează fumul, dar un ţângău s-a răstit la mine că să mă dau în sânge. Alţi doi mi-au zis, Scuze, bos! dar au continuat a fuma tot frecând la zaruri. Ba, unul şi-a scos ostentativ un cleşte cu mînere lungi ce semăna c-o rangă, Obiectul muncii, a zis. Tăceam şi băgam fum la greu. Nimeni dintre noi nu zicea nimic, ei însă, da - de toate... A venit şi naşu, de fapt naşa, printre norii de fum. Şi ea, mâlc. A luat zâmbitoare de la fiecare cîte 2 lei - eu dădusem pe bilet 37 - şi topeală. Poliţie, nicăieri.
Am suportat aproape trei ore. Au coborât aproape pe la Lehliu. În timp ce pleca, un ţigan zice: Aşa face ţiganu' cînd se pune-n tren, se-nstăpâneşte.
Să mai spun că mult dup-accea - pe la Feteşti, când trenul era aproape gol - au apărut şi doi poliţişti şi supracontrolul?
De fapt, ce se-ntâmplase? CFR-ul a desfiinţat acceleratul de navetişti de Obor. Iată ultima oară de mers acasă cu CFR-ul, căruia-i doresc DIN INIMĂ să dea faliment.
Cât despre ţigani, ce să zic? Că nu cred că există vreo soluţie recuperatoare? Că ori îi accepţi resemnat, ori fugi de ei. Ori...
Că nu ştiu vreun partid să propună ceva în sensul ăsta, cu toate cazurile notorii din Italia şi de-aiurea...

Trei motive ale Luminiţei Marcu contra blogului*

1. Luminiţa Marcu porneşte de la înţelesul blogului ca jurnal on-line, confesiune - pentru a spune răspicat că e imposibil să fii sincer pînă la capăt într-un blog de frica consecintţelor – să nu-i lezezi pe cei care contează, să nu rămâi fără job iar, la limită, să nu mori, să nu faci puşcărie cum s-a făcut din cauza jurnalor în timpul comunismului.

Eu nu am găsit nicăieri că jurnalul înseamnă să-i răneşti pe ceilalţi sau să faci puşcărie. Dacă se întâmplă, sau autorul e rău intenţionat (se răzbună), sau sistemul social e corupt.

2. Luminiţa Marcu spune că pseudonimul nu e o alegere, nu legitimează, ba chiar autoarei i se pare un fel de a trişa. "Aş vrea s-o fi văzut pe „luciat” luptîndu-se cu o redacţie venerabilă pentru a-şi impune propriile păreri despre cărţi şi punîndu-şi astfel în joc locul în lume."

Nu înţeleg de ce a susţine o părere înseamnă să te lupţi cu o redacţie...

3. Luminiţa Marcu spune că blogul nu presupune o interacţiune adevărată cu cititorii, pentru că nu ai nimic de cîştigat din acea coadă de comentarii, cele mai multe cretine.

Eu zic că nu-i aşa, cât de cretine ar fi, îţi păstrează măcar contactul cu realitatea, faţă de care, din păcate, oamenii deştepţi se cam îndepărtează.

Nu ştiu cine este Luminiţa Marcu, dar conchide: E clar că nu voi fi în viitorul apropiat o candidată la faima de blogger.

Mă bucur.

PS: Luminiţa Marcu spune că va mai trece mult pînă cînd o editură românească să aibă curaj să publice texte de pe blog. I-aş da imediat două exemple contradictorii. Dar aş prefera s-o fac în carne şi oase. Pentru că dincolo de orice blog stă un om.
__________________
*Noua literatură, Nr. 17 / iulie-august 2008

Naşpeturi

De ceva timp, am început câteva cărţi pe care nu le-am terminat, din cauză că m-au plicitisit teribil. Le enumăr pentru a fi contrazis, în caz de-au plăcut cuiva:

Evelyn Waugh - Declin şi prăbuşire, Editura pentru literatură universală, 1968. Un scriitor de bonton la vremea lui, a scris 'jde cărţi. O mare satiră, s-a spus, comparată cu Gulliver, mie mi s-a părut un mare fâs. Un tip e dat afară din facultate dintr-o eroare şi ajunge profesor la un colegiu. Urmează mult dialog, câteva spumoase, dar ca să treci prin ele trebuie să înduri multe căscaturi. Îmi pare rău, ca autor, Evelyn Waugh e şters de pe lista mea (aveam de gând să citesc Un pumn de ţărână, dar nu mai, mulţumesc!)

Theodore Sturgeon - Mai mult decât oameni, Editura Leda. Un roman fantastic ce începe bine - un gavroche supradotat, care citeşte gândurile, întâlneşte o fată crescută de tatăl ei să urască bărbaţii. Gândurile îi apropie, gavroche şi tatăl se bat, suspans, ce mai! Dar apoi apar alte personaje mai neclar conturate, toate vor să creeze o comunitate individuală etc. Ideea e că supraomul visat poate fi gândit şi ca un grup de oameni. Nu mi-a plăcut mai deloc, şi chiar nu sunt curios ce se întâmplă...

Claudio Magris - O altă mare, Editura Univers, 1999. Prima carte din colecţia "A treia Europă" pe care n-am putut-o termina, deşi are până-n 100 de pagini. Un cerc de prieteni filozofi italieni se sparge în cele patru zări. Unul dintre ei pleacă pe mare spre tărâmuri exotice. Mult bla-bla puţină poezie. Romanul propune filozofia lui carpe diem. Mulţi spun că e o carte esenţială, figurează prin bibliografii, dar ce să fac? eu nu pot. Poate voi mai încerca cândva... (apropo, a mai apărut o nouă carte a lui Magris, la Rao).

Un Kafka SF

Ceea ce îmi va rămâne de la acest roman sunt două lucruri.
 
Unul se referă la idiosincraziile noastre de care nu scăpăm niciunde şi pe care le ducem cu noi, ba chiar le proiectăm în jurul nostru ca pe nişte picturi rupestre. Iar Lem ne arată în mod genial că înzestrăm şi alte fiinţe cu ele.
De pildă, spune el că
Spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu e câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrânegem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm îne ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată.
 
Al doilea lucru se referă la tensiunea romanului, ce se insinuează încă de la prima pagină, în ciuda faptului că acţiunea nu debordează de aventuri. E o tensiune subtilă, à la Kafka (un alt roman, Edificiul nebuniei absolute chiar aduce cu Castelul, autorul a luat şi premiul Kafka). Un nene se duce pe-o staţie planetară, pe Solaris, planetă dominată de-un ocean plasmatic. Are de dezlegat o crimă şi câteva mistere, inclusiv cel în care se trezeşte cu nevasta sa decedată, acum vie. 

Ce se-ntâmplă, evident, nu spun. Deşi e imposibil ca cineva să nu fi văzut filmul lui Tarkovski, sau măcar al lui Soderbergh. Eu nu.
 
Evident, cartea are şi minusuri, pe alocuri plicitiseşte cu amănunte ştiinţifice, trenări şi solipsisme. E altceva SF, ceva deosebit de Herbert, Clarke sau LeGuin.

Stanislaw Lem, Solaris, Ed Savas Press, 1993, trad. Adrian Rogoz şi Teofil Roll (cartea e disponibilă şi online)