Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea a doua

Este meritul lui Marius Chivu faptul că a sesizat o perspectivă destul de fertilă în ceea ce priveste modelele culturale. În urma acestei perspective, reies câteva interogaţii despre canon versus contemporaneitate (minimalism, postmodernism, relativism şi alte isme). De pildă:
1) Ce facem când ne-am săturat de anumite teme de care se face abuz (cum spuneam eu că m-am săturat de tema copilăriei comuniste)? Revenim la vechile valori „tari” deja tocite sau mergem mai departe? Departe către ce?
2) Sau ce facem când anti-canonicul devine canon / conformism? (E notorie poziţia „anti-recentistă” a lui Patapievici din Omul recent) Care ar fi modul de a-l deconstrui şi pe el?
3) În ce mod se mai poate răzvrăti scriitorul (vorba lui Llosa) sau artistul contra unei lumi deja obosită de-atâta răzvrătire?

În schimb, Costi Rogozanu tratează subiectul cu uşurinţă. El emite următoarele presupoziţii:
- lipsa de conformism înseamnă ruperea de lume
- o „temă” mare surpă amuzamentul (dar Caragiale, Ionesco, Hasek?)
- dacă te plictiseşte vreo capodoperă e vina ta, dacă te plicitiseşte literatura tânără, „şi-o fură autorul”.

Închei spunând că, din punct de vedere personal, nu am nevoie ca vreun critic să-mi spună dacă o carte e bună sau nu – mi-am luat ţeapă de multe ori plictisindu-mă ceea ce ei considerau „capodopere”, în contrapondere cu entuziasmul faţă de ceea ce considerau ei „minor”. Dar iată, pot adăuga că pot apărea idei importante şi fertile, demne de discutat.

Harold Bloom spune: „Pragmatic vorbind, valoarea estetică poate fi recunoscută sau trăită, dar nu poate fi împărtăşită acelora care sunt incapabili să-i surprindă senzaţiile şi percepţiile. A polemiza în numele ei este întotdeauna o greşeală.” (Canonul occidental, Ed. Art, p.45)

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea întâi

Un articol nou de-al criticului literar Marius Chivu mi-a zgândărit beletristicul punct G – atins mai demult de Paul Cernat, apropo de literatura tânără. Aşa că m-am gândit că e timpul să-mi spun şi eu opiniile proprii – pentru cine-ar fi interesat – ca cititor al câtorva dintre volumele citate.

Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.

Dezacorduri cu Cernat
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)

Acorduri cu Cernat
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.

(va urma)

Pro Le Clézio

Dacă celelalte premii Nobel - pentru fizică, chimie etc. - ne sunt nouă, publicului larg, indiferente – ne-ar interesa numai dac-ar fi români -, cel care ne interesează pe toţi este premiul pentru literatură. Ne place-al dracului dacă scriitorul nostru favorit e garnisit cu-aşa premiu, cel mai celebru din lume, ne face să ne simţim c-am contribuit şi noi, colo, la aprecierea mondială - suntem, iată, nişte cunoscători cărora gusturile le sunt confirmate. Iar dacă premiul îl ia cineva de care n-am auzit, spunem că Pamuk a luat premiul pentru persecuţiile sale politice, că Lessing l-a luat doar pentru că-i bătrână şi lesbiană, că Le Clézio e de stânga.
Totuşi, motivaţia juriului e de fiecare dată alta.
Uităm că juriul nu numai că este, ca orice juriu, subiectiv, dar şi că are o misiune şi mai grea, aceea că trebuie să aleagă dintre mii de literaturi, despre care noi, cititorii obişnuiţi, habar n-avem.

Le Clezio

Cine e? Un sondaj al revistei Lire din 1994 "Care este cel mai mare scriitor de limbă franceză în viaţă?" l-a pus pe primul loc pe Le Clézio, pe-al doilea bătându-se Julien Green (un american!) şi Jean d'Ormesson. (Şi apropo de d'Ormesson, întrebat într-o emisiune TV dacă Le Clézio merită Nobelul, rivalul său într-ale romanului a zis că da, îl merită, însă imediat a spus că nu-l consideră un autor mitic, în genul lui Proust şi Gide - de parcă un Proust sau un Gide ar mai putea exista azi !)
Le Clézio e un autor complex, care a trecut prin mai multe etape de creaţie – una experimentalistă, „furioasă”, începută cu Proces-verbal şi sfârşită cu Războiul, una fantastică (Giganţii), şi una clasică, începută cu Deşert. Eu am citit destul de demultişor Căutătorul de aur (din ultima etapă) şi mi-a plăcut mult. Mai ţin minte că este vorba despre o călătorie în căutarea unei comori dintr-o insulă; e vorba şi despre războiul cel mare, şi mai sunt nişte descrieri poetice extraordinare – cele ale bolţii cereşti le voi ţine minte mereu.
Oricum, chit că nu ne place verdictul suedez asupra literaturii contemporane, există totuşi un avantaj: ne face să mai citim şi alţi scriitori, uitaţi de editorii tot chitiţi pe cei notorii – alde Llosa, Murakami etc., care oricum, sunt citiţi şi vor rămâne în conştiinţa cititorilor.

Apariţii interesante pe 09

Un articol din Cotidianul anunţă câteva apariţii importante – dintre care remarc următoarele:
- la Leda - Albă-ca-Zăpada de Donald Barthelme (prefaţat, cică, de Cărtărescu care m-a dus de nas cu noul lui roman amânat)
- la Humanitas Fiction (deh, Denisa) Drumul lui Cor­mac McCarthy, pe care momentan îl citesc în original, dar poate-o s-o comit şi în româneşte
- tot aici va apărea seria de autor Fernardo Pessoa ce va debuta cu Cartea neliniştirii (probabil tot în traducerea poetului Dinu Flămând) şi care a mai apărut la EFC, poate-o prind acum...
- şi era să-l uit pe Mishima (încă unul nou nouţ)

Încă o experienţă marca Lorgean

Aşa ceva s-a mai făcut Franţa şi în Rusia, în comunism, îmi spune gazda.
Un teatru la el acasă – firmă, decor, bilete, chiar plasatoare. Câteva puneri în scenă.

Un tânăr a jucat pe texte dintr-un blog foarte fain (blogul şi jocul), o fată a pozat şapte minute pentru toţi spectatorii, apoi am pozat şi noi tot şapte minute, dar pe întuneric, o fată a citit într-un mod inedit o pagină din Porno al lui Welsh (am plecat în cap cu alăturarea cuvintelor din carte spot publicitar – sentimente). La cererea spectatorilor :), eu am recitat Somnoroase păsărele –în franţuzeşte şi-apoi în româneşte.
Nu-l cunoşteam, în afară de Lorin, decât pe Gruia, simpaticul rubik de la Noua literatură care mi-a dăruit chiar o revistă, dar am cunoscut şi - atât cât se poate într-o oră – câţiva oameni super. În plus, am trăit o experienţă de excepţie.
Aşa că mi-a plăcut totul – decorul, prestaţia, oamenii.
Dar mai presus de toate mi-a plăcut ideea. Şi reuşita ei.

Mulţumesc, Lorin! Aş vrea să mai particip...

Estetica scabrosului

Printre multele grozăvii pe care le-am văzut, le-am auzit şi mai ales le-am citit pân-acum, lectura acestei cărţi m-a oripilat – în sensul că mi-a demonstrat că imaginaţia într-ale folosirii trupului nu are margini. Cel puţin, a mea.
 
Dar mai întâi, de ce a trebuit să scrie Marchizul de Sade capodopera sa Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei?
Aş spune că unul din motive ar fi amuzamentul – şi-i reuşeşte-al dracului. Al doilea ar fi revolta faţă de clerici şi aristocraţi – îi reuşeşte şi-asta - e multă tăbăceală ironică aici.
 
Dar totuşi. Ce e cu perversiunile descrise, de ţi-e şi ruşine să le spui, darmite să le mai şi faci? Care să fie rolul lor? Să fie material pentru masturbarea de secol XVIII? Să fie un motiv patologic sau unul provocator cultural – after all, de ce erotismul n-ar fi cultură?

Aş vrea să trec la câteva fragmente care m-au lăsat cu gura căscată şi uscată:
 
Printre buci voluptoase şi fofoloance strâmte, găsim personaje înfiorătoare, apetisante cică, în felul lor (sic!):
Fanchon în vârstă de 69 de ani este saşie, cârnă, îndesată, grasă, o frunte de nimic şi mai are doi dinţi. Un erizipel îi acoperă bucile, nişte hemoroizi îi ies din gaură, o ulceraţie îi mănâncă vaginul, are o coapsă arsă şi un cancer îi roade sânul. Este tot timpul beată şi vomită, se băşeşte şi se cacă peste tot şi-n orice clipă fără ca măcar să-şi dea seama. (p.147)
De asemenea, pizda Therezei era sălaşul tuturor murdăriilor şi ororilor, un adevărat mormânt a cărui putoare te leşina. De când se ştia ea, Therese nu se ştersese, după cum spunea, la cur, iar de-aici nu mai rămânea nici o urmă de îndoială că mai era niscaiva căcat de pe vremea când era copilă. (p.127)
 
Evident, am mai aflat – nou pentru mine – că pişatul de minoră poate fi privit, întins pe trup sau băut (parcă era ceva asemănător şi în Luni de fiere). Că poate fi instituită foarte bine şi o şcoală de labă. Sau că mucii de iarnă (tot de minoră, evident), pot fi sorbiţi cu nesaţ.

În fine, o groază de orori care nu doar că te uimesc (nici în filmele porno nu dai de-aşa ceva...), dar te şi învaţă câte ceva. Nu degeaba cartea are subtitlul Şcoala libertinajului.

PS: Nu vreau să uit traducerea excelentă a Tristanei Ir care a reuşit să folosească un limbaj natural, în cazuri care culţilor noştri ipocriţi le repugnă.

PS2: Cred că ştiţi că Pier Paolo Pasolini a făcut şi un film controversat după carte (imaginea e din film).