oaza muzeului pallady

un alt muzeu minunat pe care l-am vizitat pe arşiţa de duminică a fost muzeul theodor pallady, pe undeva pe o străduţă frumoasă înverzită - str. spătarului - dintre moşilor şi armenească. o casă minunată veche, perfect restaurată, cu terasă şi parchet scârţâietor.

câteva lucrări de pallady, dar o colecţie de obiecte pariziene, multe tablouri, dintre care mi-au plăcut două - de paul lecompte şi millet. dar pe ansamblu, merită vizitat.
chiar mulţi străini.


imaginea 2 e de pe sait.

etude des mœurs sau ai grijă ce-ţi doreşti

am luat cartea la plesneală, după copertă şi după titlu. unde s-a inventat snobismul, dacă nu în anglia? nu ştiam nimic de autor, julian fellowes, nici măcar că a scris scenariul la oscarizatul gosford park. şi-am dat de-un roman foarte bun, englezesc, cum demult nu mai citisem.

despre ce e vorba?
povestitorul este un actor, care îmblă prin lumea bună, mai ales când o prietenă arivistă şi snoabă e luată de nevastă de către un om de stirpe. aşa că în peste 500 de pagini l-am însoţit pe povestitor în dezlegarea acestor - dar şi ale altora - destine înnodate.

întrebarea, după mine, a cărţii este: ceea ce îţi doreşti te face oare fericit? în vechime, întrebarea era prilej de tragedie, dar aici nu e decât de ironie. căci, după modelul prinţesei di, eroina cărţii, edith lavery, obţine titlul de contesă, dar şi un soţ tânt şi nu prea viril. ce iese, ştim de la diana, doar că aici nu se lasă cu morţi.

soarta îi oferise posibilitatea să aleagă între viaţa personală şi cea publică. se părea că nici un bărbat nu i le putea oferi pe amândouă (p.363)

pentru că fellows e plin de umor şi inteligenţă.

edith ştia că acel gen de oameni care erau superficiali, snobii a căror viaţă socială se baza pe colecţionarea de persoane care să le susţină propriul statut, se regăseau în proporţie de zece la unu faţă de restul populaţiei. s-ar fi putut ca acest fel de putere să nu valoreze prea mult în marele plan al firii, dar tot reprezenta ceva... (p.477)

alte câteva mostre:
- în mod frecvent, se menţionează pielea sănătoasă când se vorbeşte despre membrii mai puţin importanţi ai familiei regale (p.11)

- pentru un englez sau o englezoaică cu un anumit trecut, răspunsul: "mda, i-am întâlnit, dar sigur nu-şi mai amintesc de mine" înseamnă "de fapt, nu-i cunosc" (p.27)

- şi astfel, proaspăta căsătorită a primit prima lecţie, în care a învăţat de ce anglia nu a avut nici o revoluţie, de ce atât de multe cariere... au fost lipsite de bărbăţie. anume, că modalitatea de a trata cu un intrus care-ţi pricinuieşte necazuri este de a-i permite să-ţi intre în casă, convertindu-l cu zel de misionar şi peste noapte, el va deveni plus catholique que la pape. învăţarea acestei lecţii nu a redus resentimentele lui edith faţă de forţele care o educau, însă se simţea uluitor de bine că acum devenise o membră a Găştii. (p.167)

un roman de vacanţă foarte bun, de stirpe-aleasă.

julian fellowes (foto), snobii, ed. nemira, buc, 2009, trad. gabriel stoian, 512 p

muzeul literaturii române, muzeu fain

pentru c-am rămas peste weekend în bucureşti, m-am gândit să ajung la muzeul naţional al literaturii române din bulevardul dacia nr.12. nu era nimeni, pe-o aşa vipie, dar aerul condiţionat dinăuntru a fost minunat! intrarea, 5 lei.

sălile sunt la etaj, şi am putut face, acompaniat de nicu alifantis pe versurile lui bacovia, o incursiune printre portretele şi manuscrisele - xeroxuri în sertare - scriitorilor români. mi-a plăcut conceptul muzeului, dotat cu plasme şi taciscrinuri, mi-a plăcut să aflu lucruri noi despre viaţa literară românească din trecut. şi nu numai.

aşa arată sala cu eminescu şi junimea:


aşa arăta jobenul lui rebreanu (ca orice joben, dar mi s-a părut fain să-l pun aici :) ):

aşa arăta manuscrisul lui marin preda de la moromeţii (cât muncea omul pe text!):

iată şi scrisul lui mircea eliade, într-o scrisoare către ion chinezu (despre care ştiu doar că a tradus casa buddenbrook):

mi-a plăcut foarte mult cum arăta programul teatrului naţional:

în fine, per ansamblu, foarte fain muzeul! recomandat tuturor. nimic prăfuit şi vetust, ci modern şi interesant. a se vizita şi saitul.

p.s. am prins şi o mică expoziţie constantin noica, la parter.

amorul înnobilează

bietul meu chéri... cât e de ciudat să te gândeşti că, pierzând-o tu pe bătrâna ta metresă ofilită, iar eu, pe scandalosul meu amant tânăr, amândoi am pierdut tot ce posedam mai onorabil pe pământ... (p.133)

cam asta e lecţia cărţii, mai precis: o relaţie de dragoste, chiar şi între o cocotă şi un gigolo, înnobilează. ea are 49 de ani, el, 19. amândoi frumoşi. nu prea deştepţi. teribil de focoşi.
fiind nevoie şi de intrigă, el trebuie să se căsătorească, iar ea să plece să-ţi lingă rănile. ceea ce îi turbează pe amândoi, mai ales pe el, imaturul. care-şi părăseşte pentru 3 luni proaspăta soţie, înecându-le în desfrâu şi uitare de sine şi de dragoste.
mai departe nu vă spun. mai e o continuare, sfârşitul lui chéri, şi un film.

mi-a plăcut încercarea autoarei de a surprinde psihologia personajelor prin ipostaze disparate ale acestora, mi-a plăcut că povestea nu are lămuriri auctoriale, colette însăşi sfătuieşte pe o tânără: "priveşte lung ceea ce-ţi place şi mai lung ceea ce nnu-ţi place. încearcă să fii fidelă primei tale impresii, nu crede în cuvântul rar. nu te obosi să minţi."

nu ştiu ce să zic, parcă mi-a plăcut mai mult când am citit romanul prima dată, unde eram şi eu mai tânăr... şi nu înţeleg insuccesul romanului la noi, deşi prin franţa, după anii 1920 când a fost publicat, a fost socotit chiar scandalos...

poate filmul (şi michelle pfeiffer) îl va aduce puţin în faţă.

sidonie gabrielle colette (foto), chéri, ed. minerva, buc, bpt, 1976, trad. mona rădulescu şi corneliu rădulescu, 169 p.

net vs. tv

dinu patriciu:
eu cred că victima internetului nu este presa scrisă, ci televiziunea. evoluţia tehnologică o face să fie un mijloc de comunicare depăşit. televiziunea clasică, aşa cum o ştim astăzi, va muri. şi va muri foarte repede, în următorii ani.
comunicarea nu poate fi unidirecţională. odată cu dezvoltarea tehnologiei 4g în comunicaţiile mobile, moment în care imagini în mişcare vor fi transmise la calitate digitală către vizitatori, în clipa respectivă televiziunea - aşa cum o ştim azi - va muri. nu ai nici cel mai mic interes să te uiţi la ştiri şi la entertainment furnizat de alţii, când poţi foarte bine să ţi-l fabrici singur. în momentul în care televizorul de acasă va avea sub el o cutiuţă cu ajutorul căreia poţi avea acces la sute de filme, la zeci de emisiuni, la emisiuni de ştiri care te interesează cu adevărat şi pe care ţi le poţi personaliza, ce rost are să foloseşti un canal sau altul de televiziune? ele sunt deja victima multiplicării. se bat orbeşte pe sub 1% din audienţă. se bucură atunci când unul are 1,2, iar altul are 1,1 (rating - n.red.). nu este o competiţie nici sănătoasă, nici capabilă să ducă la vreun rezultat. (money.ro)

eu, de pildă, n-am tv de 3 ani, dar am blog de 2...

un roman de culoare

dacă nu ştiam că fusese tradusă doar de această editură, nu cumpăram cartea în veci, la cum arată coperta (10 lei la bookfest). apropo, aţi cumpăra o carte cu denzel washington pe copertă în care nu e vorba de denzel washington?...
şi doar traducerea e destul de bună, de irina negrea - a mai tradus céline, ceva hornby, joseph o’connor etc.

autoarea, toni morrison, premiată cu nobel în 1993, e considerată un clasic în viaţă. nu însă şi de harold bloom, care nu o alătură tetradei delillo, pynchon, cormac mccarthy, philip roth as the best writers in america today. oricum, chestie de gust. nici după mine, romanul n-ar fi o capodoperă. dar e un roman excelent.

e vorba despre viaţa urbană a negrilor, mai precis a unei familii, Dead (toate personajele au nume ciudate). habar n-am de ce, dar acest roman mie mi s-a părut un fel de un veac de singurătate în variantă de culoare. aceiaşi eroi ciudaţi, vrăji, vise, blesteme, secrete, incesturi etc. într-un "spirit" specific romancierilor cu alte tradiţii decât cea occidentală - ei aduc de acolo o preponderenţă a instinctului, aduc tot felul de lucruri ce nouă ni se pare ciudate (şi uimitoare în acelaşi timp). mi-aduc aminte şi de femeia războinic, un roman al unei americance de origine chineză.

cântecul lui solomon
cântecul lui solomon e o carte admirabilă. eroul principal, tânărul milkman vine pe lume, bietul, într-o familie zănatecă, şi pentru că nu mai suportă să trăiască la oraş, porneşte într-o călătorie în căutarea unei comori, de fapt a strămoşilor. în jumătate de roman este descrisă familia lui (Dead), în cealaltă, călătoria. nefireşti sunt toate personajele, una nu e normală (dar cine e, de fapt?): tatăl macon, mama ruth, cele două fiice - first corinthians şi magdalene -, mătuşa pilate, vara/amanta hagar, prietenul guitar.

după o vreme a încetat să se frământe din cuaza burţii ei, pe care nu mai încerca deja să şi-o ascundă. şi-a dat seama că, deşi bărbaţii regulează ciunge, şchioape, gheboase şi oarbe, beţivane, mardeiaşe, pitice, copii mici, puşcăriaşi, băieţi, oi, capre, ficaţi, alţi bărbaţi, ba chiar şi anumite specii de palnte, toţi erau îngriziţi la gândul de a se regula cu ea - femeia fără buric. înlemneau când îi vedeau burta, care semăna cu o spinare; se muiau de tot sau îngheţau dacă se ca pilate să se dezbrace în pielea goală şi să vină direct spre ei, arătându-le intenţionat burta cheală ca un genunchi. (p.190)

hagar coborî pleoapele şi privi avid spre femeia care până atunci fusese doar o siluetă pentru ea. femeia care dormea în aceeaşi casă cu el, care putea să-l cheme acasă, iar el să vină, care cunoştea misterul fiinţei lui, avea amintiri despre toată viaţa lui. femeia care îl cunoştea, care văzuse când îi apăruseră primii dinţi, care îi băgase degetul în gură ca să-l frece uşor pe gingii când îl dureau. care îl spălase la fund, pe penis, care îl ştersese cu un scutec alb când vomase laptele. îl hrănise din sfârcurile sânilor ei, îl ţinuse în braţe, strâns lipit de căldura trupului ei, ferit de rele; femeia care îşi defăcuse picioarele mult mai larg decât o făcuse ea vreodată pentru el. care chiar şi acum putea intra nestânjenită în camera lui dacă avea chef, care putea să- miroasă hainele, să-i atingă pantofii şi să-şi pună capul pe perna pe care dormise el. dar mai ales, mai presus de orice, această femeie slabă şi galbenă ca o lămâie ştia cu absolută certitudine un lucru pentru care hagar ar fi fost în stare să şi moară: faptul că îl va vedea chiar în ziua aceea. gelozia ei căpăta proporţii uriaşe, făcând-o să tremure. poate mai bine tu, se gândea ae. poate pe tine ar trebui să te omor. poate atunci el va veni la mine şi mă va accepta. el e casa mea în această lume. (p.176)

nu poţi să pui mâna pe un sac cu aur fiind raţional! pentru asta, dimpotrivă, trebuie să fii iraţional. (p.233)

care e impresia mea despre acest roman?
e un roman uimitor, scris simplu, dar cu mare talent, despre o lume altfel, construită cum numai toni morrison o putea face, o lume de negri, de fapt de oameni, care-şi caută sensul vieţii, pornind de la strămoşi. dacă-l găsesc sau nu, trebuie să citiţi. şi milkman zboară...
 
toni morrison (foto), cântecul lui solomon, ed. lider, buc., 2006, trad. irina negrea, 423 p