„zaraza“ de andrei ruse

cârcoteli livreşti:

nu ştiu dacă atâtea ştiri despre proaspăt-dispăruta NINA CASSIAN o să-i determine pe cei vizaţi să se îngrămădească să-i citească poeziile. altfel, fără să-i citim poeziile, nu facem decât să evocăm o bătrânică oarecare.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ era de câţiva ani buni absent din viaţa literară. nu ştiu ce atâtea lacrimi pentru un om care, cel puţin din punct de vedere politic, n-a fost chiar uşă de biserică. cât despre romane, asta e altă discuţie - ele vor rămâne cu siguranţă. cel puţin două dintre.

ZIUA MONDIALĂ A CĂRŢII: maratoane de lectură, cărţi leşinate pe trotuare, împărţeală de cărţi ca la mort - nu pricep de ce nu o campanie cu "celor care citiţi mai deloc, citiţi măcar azi câteva pagini" sau "editurilor, aduceţi-vă aminte să vă plătiţi autorii"!

sursa

 

 

gabriel garcia marquez a murit

gabriel garcia marquez a murit la 87 de ani, conform associated press.
deși nu mi-a fost un scriitor favorit, m-a încântat cu un veac de singurătate, dar mai ales cu dragostea în vremea holerei.
mi-a plăcut chiar și povestea târfelor mele triste.
să odihnească în pace, că ne-a dat cărți frumoase.

matei vișniec de alexandru nagy

am văzut pentru prima oară o piesă de teatru de matei vișniec acum doar câteva săptămâni, la colivia, o casă particulară de pe pache protopopescu nr.9. mult umor - dar mai ales deștept -, mult absurd, de regăsit în românia noastră de astăzi: doi oameni stau pe marginea unei fântâni, discutând despre un câine căzut acolo - fără legătură cu acest post, chiar acum citesc o povestire de cheever, când a căzut porcul în fântână. despre a vorbi mult, dar a face mai nimic, în dulcele stil românesc. interpretările celor doi actori tineri, alexandru nagy și ștefan pavel mi l-au făcut drag pe dramaturg.

și iată că homefest a prilejuit o nouă întâlnire cu matei vișniec, de data aceasta cu o piesă consistentă din multe monologuri, din care excelente fragmente despre înstrăinare și nimic le-am regăsit în omul cu gândacul, aspirat la infinit de către o pâlnie de patefon, omul cu cercul se izolează de ceilalți desenând un cerc cu cretă, un om aude într-o oglindă bătăile pe care i le face infinitul, șade la masă cu oglinda, se plimbă cu oglinda; un alergător nu se mai poate opri din alergat înainte, doar marea de-l mai poate opri, mai avem un depanator, și multe influențe din kafka, doar că un kafka puțin mai amuzant, mai firesc, mai contemporan.

ei bine, omul-pubelă a fost chiar la regizor acasă, alexandru nagy, în cadrul homefest. el ne-a condus - tăcut - prin cotloanele camerelor, spre fiecare monolog, pentru fiecare dialog. o experiență unică, în care intimitatea locului se dublează de o oarecare familiaritate pe care o legi cu actorul în timpul piesei, și cu ceilalți spectatori după.

am simțit deseori că actorul de la câțiva centrimetri de mine îmi povestește chiar mie, sau numai mie - și altul e efectul! mi-a plăcut emorm iar cele câteva mici scăpări intepretative sunt de neobservat în emoția participării directe, uneori interactive.

o idee foarte bună, ce alătură elemente de performance cu cele ale teatrului clasic. iar în cazul de față, matei vișniec a mers strună!

edgar lee masters

Ernest Hyde

Mintea mea e ca o oglindă:
Vedea ce vedea, știa ce știa.
În tinerețe mintea-mi era doar o oglindă,
Într-o mașină ce zboară vertiginos,
Și prinde și pierde fragmente de peisaj.
Apoi cu timpul
Zgârieturi mari s-au așternut pe obrazul oglinzii,
Îngăduind luminii din afară să pătrundă înăuntru,
Și lumii din mine să se uite-n afară.
Căci asta-i nașterea în durere a sufletului,
O naștere cu câștiguri și cu pierderi.
Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte
Iar sufletul face lumea una cu sineși.
O oglindă zgâriată nu reflectă nici o imagine —
Și iată tăcerea înțelepciunii.

(traducere de ion caraion, în edgar lee masters, antologia orășelului spoon river, editura pentru literatură universală, buc., 1968, p.122)

____________________________________
My mind was a mirror:
It saw what it saw, it knew what it knew.
In youth my mind was just a mirror
In a rapidly flying car,
Which catches and loses bits of the landscape.
Then in time
Great scratches were made on the mirror,
Letting the outside world come in,
And letting my inner self look out.
For this is the birth of the soul in sorrow,
A birth with gains and losses.
The mind sees the world as a thing apart,
And the soul makes the world at one with itself.
A mirror scratched reflects no image —
And this is the silence of wisdom.

„soldații“ de adrian schiop