Nemţesc, nemţesc, da’ balcanic

Dacă într-o zi de vară v-aţi întrebat cum repară soldatul gramofonul, nu veţi afla în această carte sau, mai bine spus, veţi afla cum nu repară soldatul gramofonul, căci “ironia e o întrebare la care primim doar nervi, nu şi răspunsuri”.

După ce am citit cartea, m-am întrebat care este conceptul acestei cărţi şi cred că el stă tocmai în citatul pe care tocmai l-am scris: Anume că, pe tot parcursul, personajul/naratorul nu caută răspunsuri la întâmplările pe care le trăieşte/descrie, ci caută emoţiile din ele, pe care scriindu-le să le retrăiască. Astfel încât am dat de o perpetuă poezie, de la primul rând până la ultimul rând.

Rezumând, miza acestei cărţi este una poetică, nicidecum una filozofică.

Dacă aş vrea să povestesc ceva din carte e ca şi cum aş povesti o poezie, mi-e imposibil. Pot însă să spun că aproape două treimi din carte este văzută prin ochii unui copil. - Apropo de asta, paranteză: cred că de la Proust încoace personajele literare favorite sunt copii, şi mă gândesc la romanele noului mileniu, de la M.J. Hyland, Uzodinma Iweala, recent apărute tot la Polirom, la Safran Foer, ca să nu mai spun de romanele tinerilor noştri romancieri rememoratori ai copilăriei comuniste. – Şi copilul acesta îşi descrie copilăria, cu bunici, unchi, părinţi, vecini, profesori, colegi şi prieteni, fapte şi locuri, ceea ce el numeşte "binele".

Un citat despre ce răspunde băiatul Aleksander Krsmanovic mamei că e acest "bine":

„Ca în seara asta, când mi-ai făcut sendvişuri pentru mâine dimineaţă, sau ca mâine, când am voie să mă duc la pescuit, fără ca tu să-ţi faci griji că o să întârzii, bine e dacă bunicul n-o să moară niciodată şi dacă peştii n-o să se mute din râu şi dacă o să se stingă focurile din Osijek şi dacă Steaua Roşie o să câştige Cupă Europeană şi la anul şi bunică-mea, katarina, n-o să ducă lipsă niciodată de cafea şi de vecine, iar Nena Fatima o să audă perfect, chiar dacă acum nu aude nimic şi dacă or să cânte casele şi dacă din clipa asta nimeni n-o să trebuiască să-şi mai facă griji legate de Croaţia şi dacă ar exista cutiuţe în care s-ar potrivi tot felul de arome, să putem face schimb într noi şi dacă n-o să uităm niciodată cum e să ne îmbrăţisăm şi... (p.223)”

Cred c-aţi prins ideea. E vorba despre un copil din fosta Iugoslavie care e prins în războiul care nu e război, ci e „ăsta”, „căcatul” sau „osătreacăimediat” şi care e nevoit să emigreze în Germania. Un om care pierde, pe lângă timpul copilăriei sale, oameni şi iubiri şi care trebuie să-şi amintească de amândouă, „şi de vremurile când toate erau la locul lor şi de cele de acum, când nimic nu mai e cum a fost”.

Aş putea face paralele şi, în timpul lecturii, m-am gândit puţin la stilul lui Marquez şi la personajele lui Bănulescu din Cartea milionarului - o proză la fel de poetică- dar nu pot să spun prea multe. Mie cartea aceasta mi-a produs o mare bucurie estetică – răspunzând, de fapt, unicului criteriu după care eu judec o carte/o capodoperă.

Cum speram cu două posturi mai jos, aşteptările mele mi-au fost chiar depăşite.

Sasa Stanisic (foto), Cum repară soldatul gramofonul, traducere Gabriella Eftimie, Polirom, 2007.

A mai scris şi Liviu