Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.

E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.