Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan