O tragedie românească

Pe o zi toridă de duminică, ce poţi să faci în Bucureşti decât să te opreşti într-o librărie goală şi să te-apuci să răsfoieşti felurite bucoavne, la umbră?
Aşa că, la Kretzulescu, am găsit la 4 lei Jurnalul lui Sorin Stoica, de care am mai citit O limbă comună despre care am scris şi pe blog.
Pe drum nu m-am putut abţine să n-o citesc şi, în vreo două ore, am şi terminat-o.
 

M-a entuziasmat mai mult decât cealaltă carte, poate că dincolo era mai mult ficţiune, m-a făcut să râd, el nu putea din cauza medicaţiei anti-cancer, nu vreau să dau în patetism, e jurnalul lui din 2005, anul dinaintea morţii, conţine meditaţii pline de miez şi mai ales de bun simţ, rara avis azi, de o simplitate pe care eu n-am întâlnit-o la nici un scriitor român pân-acum, meditaţii pe toate temele – Băsescu, Mitică Dragomir, Mona Muscă, Pleşu, Cărtărescu, Amos Oz, Denisa Comănescu, dar mai ales multe despre viaţa de la ţară unde s-a retras să se stingă.
 

Nu înţeleg de ce Dumnezeu a refuzat să se îndure nu de-un aşa scriitor, ci de-un aşa om, cu doi ani mai mic decât mine, dacă stau să mă gândesc, sunt un norocos, a refuzat să se îndure de noi să ne mai bucurăm de ceea ce a scris şi de ceea ce avea să scrie.
 

Nu înţeleg de ce nu s-a vuit în mass-media de el până în 2005, avea ceva cărţi extraordinare publicate, de ce n-a vuit după, de ce nu se publică tot într-o ediţie de opere, de ce nu sărbătorim că avem un aşa scriitor, de ce nu se vorbeşte de băiatul ăsta cum s-a vorbit, bunăoară, odinioară, de Labiş...
 

Nu înţeleg.

Şi pace.