Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan

Dacă prin Uşa interzisă ne-a surprins pe toţi cu sinceritatea sa afectivă, „filozoful” Gabriel Liiceanu ne convinge prin această ultimă carte că are vocaţie de creator. Dar nu a unei creaţii la care ne aşteptam cu toţii – un Sein und Zeit românesc, de pildă – ci a unei filozofii pornite „din nimicurile grave ale vieţii, menită să se potrivească oricui”. În termenii lui Rorty, pot spune Liiceanu se dovedeşte un autocreator, adică ajunge să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi.
Scopul declarat este să-şi facă provizii de afectivitate în generaţiile care vin din urmă, să se dăruiască, pentru că e ceva de făcut pe lumea asta.

În prima parte, o călătorie în America e izvor de numeroase mirări filozofice şi amintiri asupra bolii, senectuţii, medicinei, civilizaţiei americane, multe pline de amuzament. De pildă, cum te poţi face de râs învăţând germana; cum un simplu număr de telefon devine un adevărat cod hermeneutic, ce nefericiri aduce celebritatea.
În a doua partea cărţii, lucurile devin mai serioase, Liiceanu îşi descrie rădăcinile şi creşterea, în metafore livreşti şi filozofice. Îl descoperim pe omul „serios”. Dar în contraponderea digresiunilor raţionale, stau şi amintirile pline de savoare. Aflăm de prima întâlnire – astrală – cu Noica, de primele auto-erotisme, de primul sărut, de prima bătaie în stradă, de amintirea mamei, şi aflăm teorii şi opinii despre sensul vieţii, a traiului în doi, a iubirii.
Evident, nu m-am aşteptat să aflu întrebări definitive la aceste întrebări, dar adulmecări intelectual-viscerale, da.

Câteva citate:
A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.
Noica: ce bucurie că viaţa n-are sens:pot să-i dau eu unul.
Al. Dragomir: Pe mine mă interesează nu să fiu autor, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca un bou. Asta e tot.
În faţa vieţii avem 2 lucruri: 1) să ne trăim viaţa făcând lucruri cât mai plăcute, capabile să ne umple de bucurie; 2) să ne construim un sistem de iluzii şi să nu ieşim din el (cf. Uşa interzisă)
Dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea e indisociabilă de infernul celuilalt sex.
Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică.

Nu ştiu ce-aş mai putea spune despre această carte. Doar că este una din fascinaţiile anului acesta, alături de Zilele regelui. Că a contat fiecare clipă în care am citit-o, că e formidabilă. Că Liiceanu, măcar prin această carte de autor, va rămâne – poate ca Steinhardt cu Jurnalul fericirii.

Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, București, 2008, 240 pagini