visul lui Bruno

acesta e un roman clasic; şi psihologic; şi mistic; şi de aventuri; şi de dragoste.
dar e şi un roman modern; chiar post-.

un nonagenar, Bruno, şade pe ducă în camera sa de luni de zile. îşi contemplă colecţia de timbre, şi se gândeşte la viaţa lui care acum îi pare un vis. şi mai citeşte tratate despre păianjeni, cu care a-nceput să semene - Dumnezeu însuşi e un păianjen, de firul lui subţire şi auriu ne tot chinuim să ne-agăţăm, dar de cele mai multe ori îl scăpăm –; aşa că toate celelalte personaje se prind în plasa lui: ginerele, fiul, îngrijitorul, slujnica.

aceste personaje – minunat descrise, sunt adevărate simboluri: artistul, mediocrul, nebunul, scăpătatul – îşi caută cumva – oricum – împlinirea. şi, împreună cu bătrânul/păianjen, are fiecare ciudăţenia lui: unul are extaze mistice şi se crede Dumnezeu, altul are trei dragoste în acelaşi timp, există chiar un început de menage-à-trois; doi se duelează iar o bucătăreasă are numele Odettei lui Proust.
evideman, totul se termină cu bine, ca-n Shakespeare, iar de pe urmă, ce rămâne?

câteva întrebări filozofice – Murdoch nu face rabat la ele, doar predă filozofia la Cambridge. Plus cathar-zisul unei opere cu adevărat remarcabile a unei romanciere din stirpea marelui Will şi Dickens.

Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important. (p.396)
Făptura umană este o mlaştină, o baltă, o junglă. Nu putea veni decât de departe, de dincolo de lume, ca un vis, ca o viziune minunată, acea imagine a dragostei adevărate, a dragostei care acceptă moartea, care se împacă cu moartea. (p.252)

în fine, o bucurie livrescă!

Iris Murdoch (foto), Visul lui Bruno, Ed Univers, col. Globus, Bucureşti, 1978, trad. Dana Crivăţ, 397 p