lung, adjectiv

e primul film de porumboiu văzut.
dacă nu lua premiu, ieşeam din sală, dar nu din pricina nerăbdării alături de personajul principal, ci din faptu că, aşa cum se recunoşteau în 4,3,2 femeile ce trecuseră prin experienţa avortului, m-am recunoscut şi eu, ca funcţionar public vreme de 4 ani. am retrăit tâmpenia slujbei la stat şi, în vreme ce spectatorii din jurul meu râdeau, mie-mi venea să turbez.

nu ştiu cum o fi fost la alţii dar, deşi pot spune cu mâna pe inimă că fiecare scenă are rolul ei în viziunea regizorală, mie mi s-a părut prea lung.

scena cu plasa prin care erau filmaţi copiii cu haşişul, cele două cine luate acasă, în singurătate - singurele cu "sens" din viaţa zilnică -, vorbele şi cuvintele, dar mai ales lipsa cuvintelor duc la scena finală, pline de cuvinte moarte, fără conţinut, în care nu mai crede nimeni, bune de luat din DEX şi aruncate pe tablă, de care fiecare dispune după bunul plac, ca de nişte obiecte. căci, ne spune porumboiu, conştiinţă, lege, morală, poliţist rămân doar vorbe în dicţionar şi pe tablă, marea poate fi fără soare, câmpul fără floare, viaţă fără sens. dacă intri-n biroul de la serviciu cu ceva sens, ieşi de-acolo fără. ca la kafka.

şi, afară de degeţelele hipnotice ale secretarei, şi rapoartele absurde, mi-a rămas melodia (a nu se asculta toată):