tinereţea e modul cum percepi lucrurile

pentru că prea mi-a plăcut romanul maestrul, dar şi personajul lui colm tóibín, nu m-am lăsat descurajat de povestiri şi m-am avântat la roman. ambasadorii, deci.

publicat în serial, henry james a scris un roman perfect, fără cusur. poate de-aia nici nu mai e citit. din păcate.

mi-era dor de ceva clasic. de fapt modern. si surprinzător pentru timpurile alea, foarte psihologic. şi amuzant. tot pentru timpurile alea.

bun. ce mi-a plăcut?
păi felul cum descrie james uimirile unui burghez american în faţa bontonului parizian e ca şi cum un crescător de porci o vede pe albă ca zăpada. personajul se numeşte lewis lambert strether (pt cine nu ştie, luis lambert e un roman de Balzac) şi descoperă la 55 de ani că nu mai e tânăr - deşi poate să mai fie - şi că trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt.

dar până la urmă nu. pentru că "tinereţea e o ciudată prezenţă concretă, plină de mister dar şi de claritate, pe care putea să o pipăie, să o savureze, să o soarbă, al cărei suflu profund putea efectiv să-l audă" (p.319). aşa că un teatru în londra, un decolteu al unei femei care-l agaţă, nişte volume din nouvelle revue francaise (gallimard), metamorfoza interioară a unui tânăr, o locuinţă minunată, nişte splendide obiecte de interior, chiar naturaleţea unei exprimări verbale, curtoazia şi afabilitatea nesimulată a celorlalţi - toate acestea îl fac tânăr. şi liber.

şi sunt foarte, foarte multe impresii - că eu, cititorul, m-am dus desigur imediat cu gândul la monet şi la ciracii lui. pentru că dintr-o dată, atâtea impresii se precipită fără voia lui şi el devine un tip super-cool care se trezeşte la viaţă.

viaţa este un tipar de tinichea, şănţuit sau gofrat cu ornamentaţii în relief, sau neted sau groaznic de banal, în care se toarnă această gelatină inertă fără apărare pe care numim stare conştientă... aşa că "ia" forma lui, cum spune marele bucătar, şi eşti ţinut de el într-o stare mai multsau mai puţin compactă; pe scurt, trăieşti cum poţi. asta nu te împiedică să ai iluzia libertăţii: aşadar, să nu-mi semănaţi mie, care n-am măcar amintirea acestei iluzii. (p.147)

camera, lăcuită şi aurită, toată tapisată cu damasc roşu şi ornată cu bronzuri, oglinzi şi pendule, era orientată spre sud, iar jaluzelel erau trase pentru a o feri de lumina dimineţii de vară; prin crăpături se putea zări totuşi grădina tuileriilor şi întreaga perspectivă de dicnolode ea; aşa că vasta prezenţă a Parisului pătrundea până în odaie, ca o răcoare crepusculară îmbietoare, cu alaiul de scânteieri al grilajelor cu ţepuşe aurite, cu scârţâit de paşi pe pietriş, tropot de copite şi pocnete de bice, senzaţii care laolaltă sugerau o paradă de circ. (p.248)

sau, mai vorbeşte cineva aşa?: dacă aş avea plăcerea să o văd, şi dacă dumneavoastră mi-aţi îngădui, aş îndrăzni să o rog să fie amabină cu jeanne. (p.249)

oricum, totul e ceva fin! te muţi cu totul într-o lume moartă, o lume aşa cum a văzut-o james, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care m-a invitat să intru şi-n care m-am simţit tare bine. am citit-o mai copăcel - conversaţiile au multe înţelesuri, niciodată clare, izvorăsc din arta conversaţiei; profunzimea e dată de stil, acţiunea e superficială - dar mi-am dat savoare orelor.

lecţia lui henry james?
că tânăr eşti după cum vrei să percepi lucrurile - e libertatea fiecăruia.

henry james, ambasadorii, editura univers, bucureşti, 1999, traducere de corneliu rudescu, 392 p
coperta de done stan