umătoarea poveste

graţie andei, am recitit următoarea poveste, o carte din care nu-mi aduceam aminte decât o scenă când doi profesori se iau la bătaie în faţa şcolii pentru o fustă, ceea ce mă amuzase teribil atunci, la cei 17 ani ani. în rest nimic.

acum, după lectura unui alt roman al său, ritualuri, am recitit cartea altfel. am găsit plăceri într-un roman excelent, de numai 118 pagini. căci olandezul ştie să scrie în 100 de pagini ceea ce alţii scriu în 400.

este un roman despre metamorfoze, aşa cum personajul principal, herman mussert (fost) profesor de limbi clasice, se metamorfozează de-a lungul romanului într-un necunoscut din lisabona, într-un om ce descoperă că-i îndrăgostit pentru prima oară, într-un spectator ce se emoţionează nu în faţa artei, ci în faţa tehnicii moarte, în socrate cel dinaintea morţii, într-un călător pe o navă ce-şi povesteşte povestea vieţii.

probabil că fiecare cititor al acestei bijuterii epice găseşte fragmente pe sufletul lui, eu, de pildă, am savurat stilul (proustian, mai e nevoie s-o spun?), deşi frazele sunt sunt împărţite în propoziţii scurte. altcineva ar aprecia ironia povestitorului, altcineva, poveştile propriu-zise, despre moarte, despre dragoste, despre timp, despre singurătate, despre lisabona, despre călătorii spaţiale, despre amantlâcuri, despre.

dacă m-ai întreba care este cel mai dificil lucru pentru mine, aş răspunde: pierderea măsurii. făr ea n-o scoatem la capăt. viaţa ne este prea searbădă, prea expusă, am închipuit tot felul de repere pentru a ne fixa raporturile, nume, epoci, unităţi de măsură, anecdote. aşa că trebuie să mă laşi să continui, nu am nimic altceva la îndemână în afara convenţiilor mele, voi spune şi de aici înainte "zi" şi "oră", deşi călătoria noastră a apărut că nu ţine ţeama de tirania lor. indienii sioux nu aveau nici un cuvânt pentru a denumi timpul, dar eu încă nu am ajuns acolo, cu toate că învăţ repede. uneori, totul nu era decât o noapte nesfârşită şi atunic zilele, ca nişte clipe nărăvaşe, se rostogoleau deasupra orizontului, zăbovind doar atâta cât să cufunde oceanul de două ori în cele mai diverse nuanţe de roşu înainte de a-l abandona iarăşi întunericului. (p.74)

ce să spun decât că trebuie să căutaţi cartea de numai o sută şi ceva de pagini şi s-o citiţi. cees nooteboom este un autor mare.

cees nooteboom, următoarea poveste, editura univers, bucureşti, 1993, traducere de gheorghe nicolaescu, 118 p
coperta (oribilă!) de dan erceanu

cartea a fost reedidată în colecţia cotidianul.