o capodoperă sârbească

anul trecut a murit scriitorul universal (sârb) milorad pavić (saitul autorului aici). motiv pentru care m-am decis să citesc acest roman, cel mai cunoscut de altfel, dicţionarul khazar. probabil că o fac cu întârziere, probabil că mulţi au citit această carte, probabil că dintre ei unii zâmbesc spunând ia uite-l şi p-ăsta, citeşte vechituri.

eu ticluiesc un soi de lexicon al culorilor, mai departe e treaba privitorului să alcătuiască propoziţii şi cărţi, cu alte cuvinte, imagini. tot aşa ai putea să faci şi tu cu scrisul. ce-ar fi dacă s-ar ticlui un lexicon din care e făcută o carte, pentru ca mai apoi cititorul să şi-o încropească singur?
aşa face pavić, îşi pune la treabă cititorul, nu-i dă mură-n gură, şi prin asta e unul dintre cei mai experimentali scriitori. cum romanul acesta are forma unui dicţionar, altul are forma de rebus, altul de tarot.

nu cred că e important aici realitatea istorică şi geografică a neamului khazarilor, ci că milorad pavić creează un univers mitic al acestora, borgesian dar nu numai, căci eu cred că e mai inventiv decât borges. realităţi şi onirisme, vrăjitori şi fantaşti, evrei, islamişti, creştini sau pur şi simplu khazari alcătuiesc o lume în care te afunzi cu mare drag, în care te laşi absorbit cu zeci de impresii.
raţional ai impresia că citeşti o carte istorică. livresc, că citeşti un roman. religios, că citeşti o carte de religie. ezoteric, că citeşti o carte misterioasă, cu înţelesuri ascunse. poetic, că citeşti poeme în proză.
când de fapt, citeşti o capodoperă a literaturii universale, nu doar sârbe. (apropo, umberto eco e mic copil). la noi de ce nu se scrie aşa ceva? poate agopian, dar poate nu...

când ieşi în stradă amiaza arăta bolnavă, parcă o ciumă rodea strălucirea soarelui, o spuzeală şi nişte buboaie de aer se lăbărţau pe întinsul cerului bulbucându-se ca o pecingine peste nori, care puroiau şi se închirceau înt-o plutire din ce în ce mai lentă.
săptămâna avea menstruaţie, şi încă de duminică te ameţea cu miasmele ei, degajând pârţâituri în rafale, ca infirmul care se pune pe picioare. acolo, la capătul orizontului răpciugos, zilele irosite ale lui suk se albăstreau, mărunţele şi vânjoase văzute de departe, orfane de nume calendaristice, îndepărtându-se vioi în turmă, scăpând de grija lui şi lăsând în urmă dâre de colb... (p.101)

o recenzie mai amănunţită a ioanei nicolae aici.

milorad pavić, dicţionarul khazar, roman lexic în 100 000 de cuvinte, editura nemira, bucureşti, 2008, traducere de mariana ştefănescu, 312 pagini
coperta de răzvan luscov