capodoperele mele cinematografice. umberto d.

nu ştiu dacă sunteţi consumatori de film italian, dar eu ador umberto d. - un film de autor al lui vittorio de sica din 1952.
mie mi se pare că e unul din filmele de referinţă despre drama bătrâneţii, alături de fragii sălbatici ai lui bergman.

umberto domenico ferrari este un pensionar italian care are o pensie de mică şi o datorie de 15 000 lire la proprietăreasa imobilului în care a locuit 20 de ani - o cutră parvenită. locuitul aici devine un infern şi singurele mângâieri i le dă bucătăreasa maria căreia-i plac soldaţii şi câinele flike căruia nu-i place laptele.

două dintre scenele filmului mi se par geniale pentru arta cinematografică. una este aceasta, când umilinţa cerşitului e de neacceptat, chiar cu preţul morţii.

cea de-a doua scenă e cea despre sinucidere. pentru că nu se poate despărţi de câine, bătrânul umberto se gândeşte să moară împreună. evident, câinele are un şoc şi fuge.

fericit c-am făcut rost de film, graţie lui adi.