cetatea sufletului a lui platonov

tot amânam citirea acestui roman, dar îşi avea timpul lui de citit...

cum auzisem de el ca fiind o utopie comunistă, un fel de cetatea soarelui, m-aşteptam la o construcţie parabolică şi complicată, cu multe teoretizări, dar am dat peste literatură adevărată, peste-o poveste perfect coerentă, începută simplu şi transformată în ceva "ciudat".

cred că cel mai mult m-a impresionat partea întâi a romanului, despre foametea rusească din '21, unde copiii mor sub ochii liniştiţi ai adulţilor împăcaţi c-or să facă alţii, unde copiii mor sub ochii neliniştiţi ai autorului neîmpăcat care povesteşte.

printre-aceşti înfometaţi apar şi câteva personaje, tuşate la început fugar, apoi din ce în ce mai net, ca s-ajungem la saşa dvanov, un copil orfan crescut de străini, ultimul fiind zahar pavlovici.

în anii următori nimic nu-l mai mişcase pe zahar pavlovici. numai serile când îl privea pe saşa citind creştea în el mila. zahar pavlovici ar fi vrut să-i spună lui saşa: nu te mai istovi cu cartea - dacă ar fi acolo ceva serios, demult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii. de fapt zahar pavlovici nu spunea nimic, deşi înlăuntrul lui pâlpâia ceva simplu precum bucuria, împiedicat însă de raţiune să se exprime. el tânjea după o viaţă însingurată şi tihnită pe malul lacurilor liniştite, unde prietenia ar fi putut înlocui vorbele şi înţelepciunea vieţii. (p.90)

copilul creşte şi ajunge - inevitabil, ca orice tânăr idealist de pe-atunci - bolşevic. însă un bolşevic intelectual. pe nesimţite, începe partea a doua: registrul scriiturii se schimbă brusc, devine ironic, lui saşa i se alătură stepan kopionkin şi amândoi colindă să caute degrabă în locuri îndepărtate socialismul.

acum el vedea cu ochii lui stepa şi soarele, între care se aflau pe un dâmb oameni, dar ei nu stăpâneau nici soarele, nici pământul, şi cepurnîi simţi că în schimbul stepei, caselor, hranei şi îmbrăcăminţii pe care burghezii le dobândiseră pentru ei înşişi, proletarii de pe dâmb se aveau numai unul pe altul, pentru că oricum fiecare om trebuia să aibă ceva; când între oameni se află averea, ei îşi irosesc liniştit forţele numai pentru grija faţă de avere, dar când între oameni nu se află nimic, ei ajung să nu se mai despartă şi să se păzească unul pe altul în somn. (p.336-337)

roza luxemburg

în această parte a doua, cei doi călătoresc pe cai asemeni lui sancho şi-a lui quijote. stepan kopionkin este bătrân, un om sfârşit, cu zbârcituri adânci de mucenic pe un chip străin. iar speranţa care-l duce mai departe are un nume, roza luxemburg, o muceniţă înmormântată în germania. poate exista sau nu, dar dacă există pentru el, există şi pentru noi, astfel că fiecare poate avea o roza luxemburg a lui.

cevengur, încarnarea comunismului pe pământ

pentru a spune ceva, platonov gândeşte un orăşel în care comunismul poate fi real. duşmanii burghezi sunt alungaţi iar oraşul e populat cu oameni sărmani care merită fericirea. ei nu trebuie să muncească, doar soarele şi natura o fac, ei doar să stea şi să caute de mâncare de câmp. în cevengur, toţi au o singură profesie - sufletul, iar în loc de meserie ei au declarat viaţa (p.382) cineva zice: noi nu lucrăm pentru vreo utilitate, noi lucrăm numai unul pentru altul (p.448)

e aici culmea comunismului ca stare naturală, culme gândită şi făcută nu de intelectuali, ci de oamenii simpli. dar ceva se-ntâmplă: moare un copil. ei bine, dacă în acest tip de comunism, un copil moare, atunci acest tip de comunism nu e bun, se convinge kopionkin. un bun etalon, spun eu, pentru o civilizaţie umană. să fie şi acest etalon utopic? copiii vor muri întotdeauna?

... mai departe nu mai exista nimic altceva decât iarba, strecurată în spaţiul lipsit de oameni, şi cerul care cu indiferenţa lui consemnează însingurarea oamenilor pe pământ. poate că de aceea se şi zbate inima, pentru că se teme să rămână singură în această lume vraişte, pretutindeni aceeaşi; prin bătăile ei, inima e legată de adâncurile neamului omenesc, care a încărcat-o cu viaţă şi sens, iar sensul ei nu poate rămâne îndepărtat şi de neînţeles - el trebuie să rămână acolo în piept, tocmai pentru ca inima să poată bate, altfel ea ăşi pierde simţirea şi moare (p.403)

romanul e scris când scriitorul are 27 de ani. comunismul său izvorăşte din adâncurile inocente ale omului, e un comunism al dorinţelor primare, originare - tovărăşie între oameni, comuniune pentru un viitor de nevăzut şi de nelămurit.

mulţi spun că platonov e în roman ironic, însă mie mi se pare tragic. evident, sunt personaje de care poţi râde, dar eu nu am putut râde la a doua parte din don quijote, aşa că n-am putut râde nici de cevengur.

când cineva-ţi spune că omenirea, orice-ar face, e pierdută, poţi să râzi?

andrei platonov (foto), cevengur, editura cartea românească, bucureşti, 1990, traducere de george bălăiţă şi janina ianoşi, 478 pagini
coperta de vasile olac

altă impresie despre carte aici şi aici (traducere google din spaniolă)