primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.