capodoperele mele cinematografice: copilăriile

1. cele 400 de lovituri (scandalagiul)

cel mai frumos film despre copilărie pe care l-am văzut pân-acum.

există o secvenţă în care un grup de copii asistă la un spectacol de teatru de păpuşi. e sublim, toţi au feţişoarele fermecate în faţa păpuşilor, cred că aşa îşi doreşte fiecare artist să-i fie privite creaţiile - şi în mod sigur truffaut însuşi.

antoine doinel este puber, deci la vârsta aceea. îi place libertatea, adică să-şi bată joc de profesorii imbecili, de parinţii dezinteresaţi - şi vrea să facă ce-i place. are şi unde, căci locuieşte la paris.

ce dacă fuge de-acasă, trăieşte aventuri cu prietenul său rené, ce dacă minte şi face pungăşii, ce dacă ajunge chiar la şcoala de corecţie - lui îi place libertatea şi face orice pentru asta.

în fine, nu are rost să explic de ce e bun filmul, cum sunt cadrele, de ce lumina e aşa şi bezna invers (filmul e alb-negru), de ce perspectiva imaginii e într-un fel şi tăcerea altfel - ăsta e rostul criticilor, şi probabil c-au făcut-o.

iată câteva imagini livreşti despre îndrăgostirea puştiului de balzac, căruia-i contruieşte un altar, după ce citeşte în căutarea absolutului (cine mai citeşte azi în căutarea absolutului?):

iată secvenţa preferată - ce simbolizează pentru mine libertatea copilăriei - e una dintre cele mai frumoase secvenţe cinematografice: