la ráu máma spálă rúfele cu máiul să se-aúdă şí în cér, îmi recită murivale, şi îmi povesteşte despre mama lui care spală rufele la rău, la bistriţa năsăud, le bate cu maiul, apoi le usucă la soare. şi-mi mai arată alături un alt tablou întunecat, ca un fel de diptic. dar nu-mi desprind ochii de la primul.
nu mă satur de norii ce-acoperă linguşitor cerul gălbui
nu mă satur de râul topit în pământ deasupra căruia silueta mamei bate şi bate şi bate şi bate cu tunete infime
nu mă satur de petele colorate ale satului care stau în centru mândre că sunt personaj principal - deşi casa cu mov se vede mai bine
copacul din stânga urmăreşte totul şi vrea să spună ceva
pe când cei doi plopi vor să dispară timid
- iar totul şade parcă pe umerii bătrânei care nu-şi dă seama de nimic, şi bate şi bate şi bate.
un mic poem în culori.
apoi furtuna:
mă duce lesne cu gândul la toledo-ului de el greco, unde locul caselor e luat de rufele întinse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu