eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.