29 iunie 2011

eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.

14 comentarii:

  1. timp pentru ce? n-ai nevoie de oameni, dar de fapt ai. probabil cand vor simtit si ei asta (ca ai), or sa-ti raspunda la telefon :) hm, nu stiu, nici eu nu prea am nevoie de altii, dar au ei nevoie de mine. si uneori nu raspund la telefon, pentru ca atunci ar trebui, poate, sa le spun ca n-am nevoie de ei (si ce groaznic e sa auzi asta...). poate ca "a cunoaşte un om e cel mai de preţ lucru", a dori doar oameni deosebiti e tot un nas pe sus :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu toţii avem nevoie de oameni, nu putem trăi fără ei. Important e cum îi alegem şi dacă, alegând prea mult, nu ne alegem cu singurătatea...

    RăspundețiȘtergere
  3. Trebuia să fi început postul cu "Longtemps". O dată fiindcă e caracteristic, și apoi fiindcă aduce.
    Iar nasul.. e un personaj de Gogol.

    RăspundețiȘtergere
  4. Excelent textul. Imi place cand scrii despre tine. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. mi-a placut finalul:) sunteti prea dragut chiar, prea amabil...

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  7. Unii oameni nu merita sa fie bagati in seama de noi, sa ne para rau si sa ne faca sa suferim, gandindu-ne ca noi suntem problema. De fapt, ei sunt problema.

    RăspundețiȘtergere
  8. vai, lola albastră, ce de laude! vă place. dulce!

    RăspundețiȘtergere
  9. @Anca - fiecare e un om deosebit in felul lui - iata un truism.
    @Zina - se pare ca unii se aleg singuri.
    @Anonim - cred ca ai dreptate :)
    @El Desdichado - multumesc.
    @■die blaue LOLA - nu cred ca sunt chiar asa.
    @Malli - n-as fi prea sigur...
    @Cristian SÎRB - sunteti din nou, maitios. desigur din ratiuni prea obscure pentru mine, venite din alte parti. deh, de-ale blogosferei...

    RăspundețiȘtergere
  10. un text incantator - desi un pic (mai mult) melancolic - cu efect de opera de arta (!). in sensul ca iti lasa un gust amar, te pune pe ganduri, ba chiar iti deschide / destupa un pic (mai mult) ochii / simturile :)

    apropo,
    f misto si textul (tau) de pe cinesseur. scurt, emotionat, cuceritor.

    RăspundețiȘtergere
  11. Am citit de două ori şi tot căutam ghilimelele :) Poate nu am fost eu pe fază, deşi am văzut cam tot ce-ai scris de când te am în blogrol, dar n-am văzut până acum vreo postare atât de despre tine, ca să zic aşa, şi sunt impresionată şi de ce şi de cum ai scris!

    Cu toţii avem nevoie de oameni şi întotdeauna ne bucură un feed-back pozitiv, dar sunt de părere că puţine relaţii mai profunde sunt mult mai satisfăcătoare decât relaţiile de socializare superficială, condimentate cu gesturi de politeţe, şi cum bine ai spus, unii oameni se aleg singuri şi aleg indirect din ce categorie fac sau vor face parte în viaţa ta :)

    RăspundețiȘtergere
  12. touchee...

    nu te credeam aşa sensibil, zău...las-o mai moale că ne trezeşti( nouă femeilor) instincte materne! Chiar asta vrei?!Hihihi... Păi nu zic bine , Lola?:)

    RăspundețiȘtergere
  13. Superb!
    Sa mai scrii in genul asta, merge la suflet! :)

    RăspundețiȘtergere
  14. buna introspectia, buna .
    Poza asta o am la wallpaper.
    ciao.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...