un vademecum conspiraţionist

poate n-am făcut tocmai bine să citesc ultimul roman al maestrului semiolog după ce i l-am recitit pe primul, numele trandafirului. pentru că acest ultim roman mi s-a părut mai slab.

poate dacă eco şi-a propus ca pe 450 de pagini, romanţat, să descrie istoria serviciilor secrete din italia şi franţa din a doua jumătate a sec.19, fără îndoială că a reuşit. să işte un scandal despre idiosincraziile antisemite a acelor timpuri, a reuşit.şi după cum spune personajul său, "a fost un bun povestitor, ar fi putut să devină artist. din câteva urme construise  un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal." (p.437)

însă din punct de vedere literar însă, umberto eco a eşuat lamentabil. inspirat probabil de dumas şi sue, a avut - poate - în minte romanele populare pe care aceştia şi le-au însuşit cu succes. însă ceea ce la aceştia era aventură, la eco e erudiţie plictisitoare, pe care deşi o piperează cu psihologisme psihanalitice, nu reuşeşte s-o resusciteze.

simone simonini, un italian mizantrop, trăieşte încă din copilărie cu frustrări şi nedreptăţi. aşa că se hotărăşte să se comporte machiavelic, să intre în diverse societăţi secrete, pe fondul zădărnicirii conspiraţiei universale evreieşti. şi să falsifice documente despre toate acestea.

dacă în numele trandafirului, referinţele filozofico-livreşti intră unitar în intriga poliţistă, în cimitirul din praga, ele chiar uzurpă intriga, cititorul asistând la descrieri pseudo-istorice de istorie modernă. mişcarea lui garibaldi, asasinatele regale, afacerea dreyfus ş.a. sufocă acţiunea şi doar ironiile şi glumele auctoriale te fac să mergi mai departe. 

evident, demontarea surselor absurde ale antisemitismului european - de care trebuie să ne distanţăm ironic, altfel devenim simone simonini - e probabil mesajul cărţii - unul teribil de curajos în epoca corectitudinii politice şi a hiper-mediatizării holocaustului. ar putea fi un semnal de alarmă pentru conştiinţa fiecărui cititor bombardat clipă de clipă de mesaje mass mediatice. iar dacă, după lectura cărţii, cititorul îşi va da seama din ce anume - de fapt -  i se formează opiniile şi credinţele, meritul cărţii lui eco e unul foarte mare.

de reţinut:
cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea rasei. (p.348)

duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. (p.348)

dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. (p.211)

umberto eco, cimitirul din praga (il cimitero di praga), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ştefania mincu, 450 de pagini

coperta de radu răileanu 



alte impresii la andrei oişteanu, vlad bogos, mihnea măruţă, cristian teodorescu, doru.