curtenire literară

twitterezumat: 

până şi prinţii cedează unei mitocance frumoase.

cu prilejul noii versiuni a romanului ghepardul la humanitas, m-am gândit să-l reiau fermecat - îmi propusesem încă din 2008 -, în varianta deja clasică a lui taşcu gheorghiu (fin şi boem intelectual constănţean, despre care se spune că ştia craii de curtea veche pe de rost şi traducător şi al lui lautréamont şi apollinaire).

autorul, giuseppe tomasi, duce de palma şi principe de lampedusa este un aristocrat italian, care, la mijloc de secol XX reînvie, într-o poveste, tradiţia unei pături sociale ce începuse să decadă cu 100 de ani în urmă. 

personajul principal al poveştii este fabrizio corbera, prinţ de salina, distins intelectual sicilian, preocupat de astronomie şi matematici, mizantrop şi destul de cinic pentru vremurile sale. vremurile risorgimento-ului, ale unificării italiei înepute de garibaldi.

conştient că "semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, adică în amintiri esenţiale", prinţul de salina caută să se adapteze nu el societăţii, ci societatea vremurilor. iar principala sa faptă este alianţa scumpului său nepot - mai iubit decât propriii copii - cu ţărănoaica angelica, fiica unui primar parvenit.

evident că pe fondul tuturor schimbărilor politice, apar şi cele sociale, inclusiv decăderea prestigiului casei sale princiare. însă tuturor acestora, prinţul de salina ştie să le facă faţă cu voliţie şi ironie:
mânia şi zeflemeaua sunt boiereşti; elegia, bocetul, nu. vreau să-ţi dau o reţetă; dacă întâlneşti un "domn" jeluindu-se sau bocind, cercetează-i arborele genealogic. vei găsi repede o ramură uscată (p.165)

coperta ediţiei originale (1958)

iată ce gândeşte, plictisindu-se la un bal din palermo:
femeile care se aflau în acea seară la bal nu-i plăceau deloc. două sau trei dintre cele mai în vârstă îi fuseseră amante şi, văzându-le încărcate de ani şi de nurori, nu izbutea să-şi refacă în minte imaginea lor de acum douăzeci de ani, iar gândul că-şi irosise anii cei mai frumoşi urmărind (şi prinzând) asemenea cioclovine îl înfuria nespus. nici cele tinere nu-i spuneau mare lucru, afară de două: tânăra ducesă de palma, căreia-i admira ochii cenuşii şi graţia altieră a mersului, şi, de asemeni, tutù lascari, din făptura căreia, dacă ar fi fost ceva mai tânăr, ar fi ştiut să scoată nebănuite acorduri. dar celalalte... bine că angelica ieşise din tenebrele donnafugatei, ca să ştie şi palermitanele ce înseamnă o femeie frumoasă. (p.183)

romanul e scris cu măiestrie uimitoare, lampedusa nu foloseşte nici un cuvânt vulgar, vorbele sunt alese cu curtoazie şi adresate cititorului.

o scenă minunată, în care cu doar 50 de cuvinte, lampedusa ne arată cum dragostea celor doi - tancredi şi angelica - însufleţeşte palatul învechit din donnafugata, aducând parfumul deşucheat ale vechilor păcătoşenii: 

sosirea tinerilor îndrăgostiţi redeşteptă cu adevărat instinctele pitite prin ungherele casei; ele se iveau de pretutindeni acum, ca nişte furnici trezite de lumina soarelui, lipsite de veninul lor, dar peste măsură de sprintene. arhitectura şi decoraţia rococo evocau în arcuirile lor neprevăzute goliciuni culcate şi sâni ridicaţi; fiecare uşă ofta, deschizându-se, ca o perdea de alcov. (p.130)

autorul împreună cu fiul adoptiv, viitorul muzicolog gioacchino lanza tomasi

în alte câteva cuvinte, lampedusa are o scenă la fel de scurtă de respect în faţa morţii. pe drumul către bal cu caleaşca, familia salina trece pe lângă o casă în care locuieşte un muribund. ce se întâmplă?

don fabrizio coborî, îngenunche pe caldarâm, cucoanele îşi făcură semnul crucii, clinchetul se pierdu încet printre străduţele care coboară spre san giacomo, şi caleaşca porni din nou, cu stăpânii împovăraţi de un avertisment salutar, spre ţinta ei, apropiată acum. (p.178)

giuseppe tomasi di lampedusa

romanul poate părea pe alocuri greoi, cu toată frumuseţea limbajului. poate părea împovărat de o anumită vetusteţe a vremurilor descrise (deşi sunt descrise cu ochii unui contemporan), poate părea prea profund  - prin teme tari ca Dumnezeu, dragoste, moarte, istorie. poate părea tern - până la urmă, prinţul nu face nimic, nu acţionează (el însuşi calculează că de fapt, n-a "trăit" decât vreo 3 ani din 70, şi aceştia trei încap pe o singură pagină).

însă e în mod sigur un testament pe care un martor al unui neam omenesc - aristocratismul - ni-l pune dinante, nu cu bocete şi nostalgie, ci cu înţelegere şi ironie. în faţa căruia ar trebui să ne înclinăm. 

noi am fost gheparzii, leii. cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele; şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului. (p.156) 

cred că nu doar în sicilia.

giuseppe tomasi di lampedusa, ghepardul (il gattopardo), editura univers, bucureşti, 1995, traducere de taşcu gheorghiu, 229 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

noua versiune a cărţii poate fi cumpărată de pe de aici.