o educație libertină de jean-baptiste del amo

jean baptiste del amo
 o educație libertină
 (une education libertine)
 editura vellant, bucurești, 2012

 traducere de alexandru matei 

 349 de pagini broșate 

coperta - total în răspăr cu romanul -
de griffon and swans

pe numele său real, jean baptiste garcia, autorul romanului a primit bursa goncourt pentru primul roman, la numai 26 de ani. în unanimitate, pentru un roman fermecător, dar ciudat.

epoca, orașul și fluviul

ceea ce vreau să spun din capul locului este viziunea unică a tânărului autor - una teribil de senzuală - de mirosuri, imagini și zgomote, într-un paris coșmaresc tăiat ca o rană de sena neagră, adevărat styx ce desparte oamenii condamnați la supraviețuire. o viziune sumbră, fără speranță, fără dumnezeu, însă încărcată de excitații de tot felul. 

secolul luminilor, al 18-lea. gaspard, 19 ani, un tânăr fiu de porcar, din bretania, ajunge la paris să parvină social. cu înclinații homosexuale, cade în mrejele contelui étienne de v. (de la valmont, sau de la vautrin), 25 de ani, pe căile arivismului. devenit târfă, apoi întreținut, gaspard ajunge bogat. nu însă fără să fie ajuns din urmă de conștiință trupului pângărit și de trecutul porcesc (este un dorian gray avant la lettre).

ceea mi se pare unic la acest roman sunt:

• extrema senzualitate a descrierilor, din fiecare pagină se degajă un univers de mirosuri, duhori, parfumuri, culori, umbre, întunericuri, țipete, urlete, scrâșnete, șoapte - ce excită imaginativ.
• numeroasele metafore - chiar dacă uneori plictisitoare - pe fir de fraze proustiene, conferă frumusețe romanului, care-i luminează pesimismul.
• moravurile, pasiunile, poftele sunt aceleași atunci și acum, slăbiciunile sunt la fel exploatate, nefericirile și meschinăriile sunt neschimbate. carnea e la fel - și ideea cărții că nimic nu se poate schimba decât tu însuți. ceea ce face, până la urmă, gaspard.

 tânăr așezat, de françois boucher

parisul, înghițit de noapte, răsună de zgomote noi, de strigăte, de șfichiuri de bici pe crupele cailor, de gemete. mirosul de grâu și de legume fierte puse stăpânire pe străzi. câteva felinare luminau felinarele caselor. se puteau ghici contururile fețelor, siluetele ostile. gaspard o apucă pe o stradă care se înfunda, se asigură că nu fusese văzut de nimeni. într-un zid, descoperi o firidă suficient de mare cât să încapă un om înăuntru. se strecură acolo și-și trase genunchii sub bărbie. goana șobolanilor deranjați de prezența lui se auzea pe lângă pereți. mirosul lor domnea pretutindeni. chiar și gaspard duhnea deja a excremente de șobolani. puricii, incitați de mirosul sudorii, îl pișcau. gaspard se gândi că trebuie să fie atent să nu ajungă prada insectelor. apucă o bucată de lemn și încercă să scruteze împrejurimile mișcătoare. curând, ochii i se închiseră. ieșind dintr-un pat oniric cu margini mai mult decât nebuloase, somnul, ca un șuvoi umbros, i se scurse în trup. (p.23)

roman balzacian asumat (gaspard e un rastignac acceptându-l pe un vautrin libertin), cu rădăcini flaubertiene (imperfectul e studiat, autorul însuși se revendică din educația sentimentală), dar și decadent bolnăvicios (motto este din gabrielle wittkop, autoarea necrofilului) se citește - măcar până la jumătate - cu pasiune, înscriindu-se într-o tradiție literară ce nu-l exclude pe sade, laclos, zola, te face să te simți un conaisseur într-ale literaturii. ceva nou pentru literatura franceză.

pentru mine, o revelație livrească, asemeni parfumului lui suskind, pe care-am așteptat-o tradusă de-acum 4 ani. dar deja scriitorul are al doilea roman, și să vedem ce ne mai așteaptă.

o prezentare a cărții pe arte aici și un interviu cu autorul pe gallimard aici. o altă impresie la karin budrugeac.

_____________________________________________________________

Une éducation libertine de Jean-Baptiste Del Amo 

L'auteur de ce roman, de son vrai nom Jean-Baptiste Garcia, a reçu la Bourse Goncourt du premier roman à 26 ans, à l'unanimité du jury pour un roman charmant, mais aussi étrange.

L'époque, la ville et le fleuve 

Ce qui m’a touché depuis le début, c’est la vision unique du jeune auteur - l'une très sensuelle - les odeurs, les images et les sons, dans un Paris de cauchemar, coupé par la Seine noire – le Styx qui sépare les hommes condamnés à survivre. Une vision sombre, sans espoir, sans Dieu, mais pleine de toutes sortes d'excitations.

L’époque des Lumières, le 18ème siècle. Gaspard, 19 ans, le jeune fils d'un porcher arrive de Bretagne à Paris pour parvenir. Avec penchants homosexuels, il tombe dans les filets du comte Étienne de V. (de Valmont, ou Vautrin), sur les chemins d'arrivisme. Il devient un salope, puis un homme entretenu, et il s'enrichit. Mais il est rattrapé par la conscience de son corps impur et par le passé. (Il est un Dorian Gray avant la lettre).

Ce que j'ai trouvé unique dans ce roman sont:

• Les descriptions extrêmement sensuelles, chaque page génère un monde d'odeurs, des miasmes, des parfums, des couleurs, des obscurités, des cries, des hurlements, des grincements, des chuchotements - ce qui excite l'imagination.
• Beaucoup de métaphores - même si parfois ennuyeuses - confèrent de la beauté et éclairent le pessimisme.
• Les mœurs, les passions, les désirs sont les mêmes, aujourd'hui comme hier; les faiblesses, les misères et les mesquineries sont exploitées toujours. Le corps est le même - et l'idée du livre est que rien ne peut changer que nous-même. Et Gaspard change à la fin.

Paris, avalée par la nuit, résonna de bruits nouveaux, de cris, du claquement des fouets sur les croupes de chevaux sombres, de gémissements. L’odeur de blé, de légumes bouillis envahit les rues. Quelques lanternes éclairaient les devantures des maisons. On devnait l’esquisse des faces, les silhouettes hostiles. Gaspard s’engagea dans une impasse, s’assura de n’avoir pas été suivi. Dans un mur, il trouva un renfoncement suffisamment large pour contenir un homme. Il s’y glissa, ramena ses jambes sous son menton. La course des rats dérangés par sa présence retentit contre les murs. Leur odeur imprégnait tout. Lui-même puait déjà leur fiente. Les puces, excitées par l’odeur de sa sueur, piquèrent sa peau. Gaspard décida qu’il fallait être vigilant pour n’être pas mordu par la vermine. Il saisit un morceau de bois, scruta les ténèbres mouvantes. Bientôt, ses yeux se fermèrent. Débordant d’un lit onirique dont les rives n’étaient plus que nébuleuses, le sommeil, torrent brumeux, se déversa en lui. 

On lit ce roman balzacien assumé (Gaspard est un Rastignac qui accepte un Vautrin libertin),avec des racines flaubertiennes (l'usage de l'imparfait, l'auteur invoque l'Éducation sentimentale), mais aussi décadent et maladif (le motto est de Gabrielle Wittkop, l'auteur de Nécrophile) - même jusqu'à la moitié - avec passion et il s'inscrit dans une tradition littéraire qui n'exclut pas Sade, Laclos, Zola. Le roman te fait sentir d’être un connaisseur de la littérature.

Quelque chose de nouveau pour la littérature française. Pour moi, c’est une révélation livresque, comme Le parfum de Süskind. J'attendais depuis quatre ans une traduction, d'autant plus que l'écrivain a déjà publié son deuxième roman.

Une présentation du livre sur Arte ici et un interview avec l'auteur sur Gallimard ici.