 |
mirela stănciulescu
emoția
editura humanitas, bucurești, 2011
271 de pagini broșate
coperta de andrei gamarț
|
ideea acestei cărți este aceasta - dacă adolescența este cea mai frumoasă etapă a vieții noastre, cum facem să n-o pierdem niciodată?
clara martin este elevă și are 17 ani. scrie un jurnal, în care se descrie urâtă şi lipsită de haz, cu coşuri şi ochelari, dar inteligentă; are capul în nori cu formă de inorog; iar din ei coboară zburători chipeși cu numele de edo. fata noastră are o minte clară şi talent la scris (cu carul). numai că nu scrie. ci se-ndrăgostește.
de un tânăr student, eduard, cam nepotrivit pentru ea, care-o complimetează, o așteaptă pe ploaie, să iasă de la olimpiadă, o cheamă la el acasă, apoi se și culcă cu ea. ea scrie, el desenează. ea e comună, el e înalt și frumos. dar va trebui să se-ntâmple ceva.
în partea a doua, lucrurile se cam schimbă. aflăm că povestea nu e chiar așa, cum o povestește clara. apare povestitorul, care aduce cu el alte perspectivele altor personaje. iar în partea a treia, același povestitor ne-o descrie din nou pe clara, dar după 20 de ani. e acum măritată, întreținută, duce o viață plictisitoare și comună, în românia anilor 95. și, dintr-o dată, și-amintește că viața ei va trebui să aibă acea emoție pe care-a pierdut-o. și va trebui să se întoarcă.
mirela stănciulescu scrie foarte bine, romanul este minunat structurat, are metafore frumoase, propozițiile curg lin, cuvintele sunt îngrijit alese. rămâi cu imagini izbutite - fata care înoată prin nori, trecutul care stă la masă, ascuns în fum de țigară, viața ca un băț de chibrit care trebuie să-ți îndeplinească menirea de a arde până la capăt.
privirea mea nu creează o nouă lume, ci doar recreează o lume existentă, printr-o emoție care sălășluiește peste tot în mine și îmi ține ființa laolaltă, dându-i sens. (p.90)
mi-a plăcut mult prima parte, jurnalul amuzant și auto-ironic al liceencei. iar singurul reproș pe care l-aș putea aduce romanului este chiar emoția, mai precis lipsa ei, pe care nu am simțit-o (eu, cel puțin), ca cititor. deși l-am citit cu mare plăcere (raţională).
nici o rupere de ritm, nici o picătură de sânge nu curge din paginile romanului. tot timpul, un elefant se mișcă agil și finuț printr-un magazin de porțelanuri, fără să clatine măcar vreunul.
de un tânăr student, eduard, cam nepotrivit pentru ea, care-o complimetează, o așteaptă pe ploaie, să iasă de la olimpiadă, o cheamă la el acasă, apoi se și culcă cu ea. ea scrie, el desenează. ea e comună, el e înalt și frumos. dar va trebui să se-ntâmple ceva.
în partea a doua, lucrurile se cam schimbă. aflăm că povestea nu e chiar așa, cum o povestește clara. apare povestitorul, care aduce cu el alte perspectivele altor personaje. iar în partea a treia, același povestitor ne-o descrie din nou pe clara, dar după 20 de ani. e acum măritată, întreținută, duce o viață plictisitoare și comună, în românia anilor 95. și, dintr-o dată, și-amintește că viața ei va trebui să aibă acea emoție pe care-a pierdut-o. și va trebui să se întoarcă.
mirela stănciulescu scrie foarte bine, romanul este minunat structurat, are metafore frumoase, propozițiile curg lin, cuvintele sunt îngrijit alese. rămâi cu imagini izbutite - fata care înoată prin nori, trecutul care stă la masă, ascuns în fum de țigară, viața ca un băț de chibrit care trebuie să-ți îndeplinească menirea de a arde până la capăt.
privirea mea nu creează o nouă lume, ci doar recreează o lume existentă, printr-o emoție care sălășluiește peste tot în mine și îmi ține ființa laolaltă, dându-i sens. (p.90)
mi-a plăcut mult prima parte, jurnalul amuzant și auto-ironic al liceencei. iar singurul reproș pe care l-aș putea aduce romanului este chiar emoția, mai precis lipsa ei, pe care nu am simțit-o (eu, cel puțin), ca cititor. deși l-am citit cu mare plăcere (raţională).nici o rupere de ritm, nici o picătură de sânge nu curge din paginile romanului. tot timpul, un elefant se mișcă agil și finuț printr-un magazin de porțelanuri, fără să clatine măcar vreunul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu