recitind „la răscruce de vânturi“ de emily brontë

emily brontë 
 la răscruce de vânturi 
(wuthering heights)
editura rao, bucurești, 2000
 trad. henriette yvonne stahl 
 348 de pagini legate 
coperta de done stan

„depravare vulgară şi orori aberante“

cum ar putea o ființă umană să încerce o astfel de carte ca aceasta, fără să se sinucidă înainte de terminarea câtorva capitole, e un mister. este doar o adunătură de depravare vulgară și orori aberante - spune o recenzie din 1847, anul publicării, din magazinul de femei graham. 
 
ei bine, am citit această „adunătură de depravare vulgară și orori aberante“ în adolescență, la 15 ani, şi am reluat-o, fiindu-mi dor de o capodoperă incontestabilă. ceea ce şi este.

m-a cucerit încă de la început, prin personajul principal, care se dovedește a nu fi personaj principal, nici povestitor. este totuși străinul care află povestea. poveste care i se povestește de un personaj actant al acțiunii principale, fata în casă din la răscruce de vânturi, ajunsă menajeră, ellen dean. căreia și ei i se povestește, la un moment dat, de către alţii: heathcliff, catherine earnshaw, dar şi cathy linton. astfel că aflăm un labirint delicios de spații mentale și temporale.

autoarea dozează foarte bine acțiunea, cu mână de maestră: îl aduce pe străinul de la început ca să simpatizăm cu el. ne identificăm cu el pe măsură ce i (ni) se povestește. este cel care pică în bârlogul intrigilor misterioase, pline de „diavoli“ și fantome. primul punct culminant, de un romantism macabru, e acela în care mizantropul heathcliff își cheamă iubita moartă, pe fereastră:

am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiție din partea proprietarului meu, care, în mod biyar, și-a deymințit aparentul bun simț. înaintă până la pat, deschise fereasta dintr-o smucitură și, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plâns puternic (passion of tears), pe care nu și-l putea stăpâni. spunea hohotind:
- intră! vino cathy, oh, vino, cathy... numai o dată! oh! iubita inimii mele! ascultă-mă de data asta, catherine, măcar acum! (‘come in! come in!’ he sobbed.  ‘cathy, do come.  oh, do—once more!  oh! my heart’s darling! hear me this time, Catherine, at last!’) dar năluca se arăta capricioasă, așa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viață, iar zăpada și vântul, viscolind năprasnic, pătrunseră prin fereastră și, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea. (p.32)

nici un thriller contemporan nu convinge cum convinge scena aceasta, dintr-un roman de-acum 150 de ani.
şi cum să nu citești mai departe?

ilustrație de robert mcginnis

ei bine, mâna de fier a cărţii este personajul negru, heathcliff, copil de pripas care intră într-o familie ciudată, izolată pe dealurile vântoase ale angliei. iubit de puţini, dar urât de mulţi, cade în mrejele dragostei faţă de fetiţa familiei, devenită apoi domnişoară, catherine earnshaw. dar cum aceasta din urmă alege să se mărite cu altul, apoi moare de inimă rea, neconsolatul heathcliff decide să se răzbune pe generaţiile următoare. va muri bântuit de spectrul femeii iubite, cu rânjetul fericirii pe faţă - şi e talentul autoarei (care-şi pune povestitoarea - martora tuturor grozăviilor -) să descrie trăirile vecine cu nebunia ale monstrului de la răscruce de vânturi.

ce nu-i în mintea mea legat de ea? şi ce nu-mi aminteşte de ea? şi nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta,, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! în fiecare nor... în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire di timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei! cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile mele trăsături... îşi bat joc de mine, semănând cu ea. lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! ei bine, înfăţişarea lui hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi suferinţei mele... (p.335)

destul de greu ca numai pe 350 de pagini - dimensiunea ideală a unui roman ideal - să dozezi atât de bine acţiunea a trei generaţii, cu poveşti de dragoste şi ură, să redai în cuvinte o lume izolată şi sălbatică. însă emily-ei brontë îi reuşeşte cu asupra de măsură. ştie când să se oprească, când să alterneze planurile, când să liniştească personajele, când să le înteţească. după ultima pagină, am avut imaginea romanului perfect.

iată două imagini a paradisului, în tălmăcirea minunată a henriettei yvonne stahl:


felul cel mai plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare de iulie e să sati culcat de dimineaţă până seara pe deal, într-un culcuş de ierburi; albinele să zumzăie ca-n vis printre flori, ciocârliile să cânte sus, deasupra capului, cerul fără nori să fie albastru şi soarele strălucitor. iată cum îşi închipuia el raiul pe pământ. eu mi-l închipuiam altfel: să mă legăn într-un copac verde, în foşnetul frunzelor mişcate de vântul care bate dinspre apus; nori albi să zboare iute deasupra capului meu, şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile, sturzii, mierlele, pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretudindeni; să văd în depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, iar între ele deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri bătute de vânt; păduri şi ape cântătoare şi lumea întreagă să fie trezită la viaţă şi înnebunită de fericire. (p.256)
cum o suna paradisul unui tânăr / unei tinere din 2012?

enfin, greu să mai spui despre o capodoperă. mie mi-a făcut mare plăcere şi mare bine recitirea ei.

un readers guide al romanului aici.