în societatea comunistă gri, cu tovarăși și tovarășe, am crescut cu filme în alb-negru, în care bărbații în costume sau în capă strângeau cu mâinile lor crispate umerii femilor și le sărutau apăsat pe gură, iar ele se înmuiau cu toatele. am crescut cu personaje de roman care treceau prin întâmplări de viață și de moarte doar ca să fie cu persoana iubită sau să se răzbune amarnic pe cei care i-au luat-o.
nu, nu l-am crezut pe flaubert care, în fața plictisului și obișnuinței burgheze, mima în scrisori pasiuni și ridiculiza în romane amoruri. nu poate fi așa, îmi spuneam, și nutream speranțe.
acum, la treizeci și șase de ani, mă cuprinde frica. nu doar că n-am să trăiesc altceva decât legături sentimentale, condimentate mai mult sau mai puțin cu joculețe intelectuale sau cu flirturi frivole. dar mă cuprinde frica de faptul că, în realitate, patima nu există. sau dacă ea există, ea aparține sufletelor sălbatice, needucate, imature. ceea ce mie îmi va fi pentru totdeauna inaccesibil.
__________________________________________________________________
Există, și nu numai pentru sufletele alea... Nu ai dat tu de ea, încă...
RăspundețiȘtergereAi grijă ce-ţi doreşti :)
RăspundețiȘtergereExistă pasiune şi patimă, cel mai probabil nu de prea multe ori într-o viaţă, asta ca să nu zic o dată...Nu ştiu cât ţine de felul de a fi, de vreun anume context, de capacitatea celuilalt de a stârni pasiune...dar se mai întâmplă :)
Acum ca ai adus aminte de ea, am incercat sa gasesc in viata mea un moment de-asta de nebunie, in care as fi facut orice din patima sau cu patima... nu cred ca a fost niciunul. Sau poate acum mi se pare ca n-a fost patima.
RăspundețiȘtergereExistă... For everybody...
RăspundețiȘtergereNu există. Tocmai de aia avem arta.
RăspundețiȘtergereSa stii totusi ca poate fi si un noroc faptul ca nu te-ai lovit de asa ceva. Sufletele cizelate, educate si mature inghit pastila asta si mai dificil. Si never say never; n-ai citit Doamna cu catelul?! :)
RăspundețiȘtergerepatima a? si ziceti ca nu exista? mdeah, mare pacat, ce sa zic. da' te intrebi, daca tot scrie sus pe centru 'chestii livresti' cum naiba au scris dobitocii astia de mii ani miliarde de pagini? macar de-ar da semne ca vor sa se opreasca. da' nu. te duci intr-o librarie si te inunda cartile. intri pe nuj-ce-site si nu stii pe unde sa scoti camasa. ce ii tot face pe oamenii astia sa mazgaleasca foile? o fi banii, o fi vanitati din astea de copii de clasa intai : bravo stii sa aduni cu 3 / bravo ai scris o carte!, o fi habar nu mai am ce - ca nu prea cunosc si nici nu pot sa fac categorisiri savante. sa zic, insa, ca nu te uiti dupa cartile fierbinti ale zilei, ci iti vine asa chefu sa te zgaiesti la shakespeare. cata engleza oi fi stiind, slabe sanse sa intelegi toate cuvintele, si chiar daca pricepi cuvintele, si mai slabe sanse sa pricepi sensul, si chiar daca pricepi sensul, foarte slabe sanse sa stii ce-a vrut el sa zica, si chiar daca stii ce-a vrut el, tot nu poti sa fii sigur ca nu este si altceva de vazut acolo. dar chiar daca e atat de dificila o singura pagina, o singura replica, uita-te cu gura cascata (macar metaforic). acuma, daca insa esti ocupat sa bati cu piciorul in pamant si zbieri ca un copchil zmuls de la sanu ma-sii ca, vai, viata n-are sens, ca n-are gust (desi dupa melodia lu' holograf iti vine sa zici ca n-are de-al dracu', macar sa nu fii de acord cu o asemenea edulcorare de -2 rahati), revenind > deci daca zbieri ca vezi doamne cata pasiune a trecut pe langa tine, ca tu citeai proust si te cizelai si ca ce martin eden versiunea 2.0b esti, iar ruth (viata?) e o scarnavie coplesita de tautalogice redundante ciclice (ha!), ei bine, daca te ocupi cu asa ceva, sigur n-ai cum sa mai casti gura la shakespeare. o fi shakespeare mare poet, macar sa credem pe d. emerson, dar tot nu sparge scutu tau de 'n-am chef si du-te naibi'. dar daca reusesti sa-ti lasi mirarea sa te mute din biologic/sentimental/politic/sau-in-ce-iluzie-ti-o-fi-mintea ai sa poti avea bucuria de-a vedea ca shakespeare a scris cu patima, cu cea mai fierbinte, mai neagra, mai sincera, mai vie dintre patimile ce pot sa atinga pe omuletzu asta plimbaret&defecator. macar atat sa faca si dreptunghiurile astea : sa stea marturie ca lumea nu-i numa' sfera ce-mi creeaza limita orizontului meu.
RăspundețiȘtergereeh, ajunga atata pentru moment.
Nu esti singurul, uite dovada- http://smartwoman.hotnews.ro/sunt-casatorit-dar-nu-am-iubit-in-viata-mea-si-mi-e-teribil-de-frica-sa-nu-ma-loveasca-de-acum-incolo-dragostea.html
RăspundețiȘtergereComentariile sunt cat se poate de instructive.
@anonim - 8:34
RăspundețiȘtergereComentariile sunt cât se poate de imbecile. 'dragostea sentiment pentru chelneri' (si mai e si citat din cornel dinu) , 'asta e, ești rațional, n-ai scăpare' , 'iubirea doare, dar MERITĂ! MERITĂ! MERITĂ!', asta când nu vor decât să-și mai plângă un pic peste propria poveste. Și să nu mă acuzați că nu am milă. Dacă te întorci asupra ta de o mie de ori pe zi fără să fii decis să calci peste, să alungi toate rănile și rănișoarele, dacă te gândești la tine fiindcă ți se pare că ceilalți nu o fac destul, e inevitabil să ajungi să te victimizezi. Nici o mare veste : pe toți ne roade câte ceva. Bu-hu!
@ D. Butuzea
Vă exprimați apodictic : nu există patimă. Dezvinuirea ulterioară, cum că e nevoie de prostie (suflet sălbatic e un eufemism nepotrivit, orice suflet fiind un sălbăticit : 40 de ani funcționar într-o bancă, dar într-o dimineață îi împușcă pe toți) pentru a.. pentru a face ce mai exact? pentru a omorî pe cineva? Îmi vine să râd. Poate faceți o vizită până la o morgă. Dacă nu vi se dă aprobare într-un spital din B., puteți oricând încerca într-un oraș de provincie. Există întotdeauna un nea Vasile, felcer, care să se bucure de companie. Când veți vedea cât de penibili suntem.. dar nu aș vrea să vă stric surpriza.
Aș vrea să dau și eu un exemplu livresc, pentru a-mi continua pseudoargumentarea asta, dacă tot suntem pe un asemenea blog. O. y Gasset în Studii despre iubire spune că pasiunea ultimă e însăși rațiunea (nu în cuvintele astea, nu am cartea la îndemână).
Sentimentele sunt niste chestii subiective si fiecare si le traieste in functie de firea si educatia sa. Scuzati platitudinea si iertati-ne, domnule anonim de la 14:53, ca nu suntem cu totii atat de stapani pe noi incat sa calcam peste si sa alungam toate ranile, unii ne mai plangem de mila, altii credem ca gandim prea mult si disecarea relatiei distruge pasiunea, mai avem si temeri, asa, ca omul. Dar oricum, suntem recunoscatori ca ati coborat din Olimpul nemuritor si rece unde salasluiti si ne-ati mai deschis si noua, muritorilor de rand, ochii. Cu siguranta, imbratisarea pasiunii ultime, ratiunea, o sa ne ajute in cautarea unui suflet potrivit noua.
RăspundețiȘtergere@anonim 11:34
RăspundețiȘtergereNimic nemuritor și rece în mine sau în orașul unde locuiesc. Tocmai fiindcă sunt muritor de rând și bolnav în sensul cel mai propriu mă face să nu-mi doresc dulcegării, să fiu necruțător cu mine. Credeți că pentru dumneavoastră am scris aici? Nu, nu. Mă îmbărbătez și eu cum pot.
Am greșit, e drept, parafrazându-l pe Ortega fără a da contextul, sau măcar să precizez ce înțeleg prin rațiune. Vă rog să mă iertați și să fiți sigur că nu o regină de gheață care-mi spune cât e doiplusdoi e ceea ce-mi vine în minte când zic rațiune, ci - pentru a fi neclar, fiindcă nu știu ce vorbesc - rațiunea florii de a da în floare cred că e acea pasiune ultimă.
Îmi fac poate iluzia să cred că o asumare. destul de directă aș spune, a propriilor mele suferințe mi-ar acorda o oarecare autoritate în domeniu. Totuși, tocmai fiindcă am trăit momente în viață când am zis, ca o adolescentă, 'vai, ce nefericit sunt!', și tocmai fiindcă am realizat ulterior cât de ridicol, câtă falsitate era în nefericirea mea, tocmai de aceea nu-mi mai permit asemenea supape-surogat.
Am vrut să comentez în legătură cu apatia din postul inițial, dar a ieșit altceva. Oarecum, știu că unui om care-ți spune că e plictisit nu ai ce să-i mai spui sau să-i arăți. Uneori, însă, reușește să-i spună viața 'man the fuck up' - chiar așa! -, iar problema va deveni una de a accepta sau nu, de a te opri sau nu să te învârți în cercul propriu.
O ultimă idee. 'a gândi prea mult' face o imensă nedreptate gândirii. Acest stereotip imbecil popularizat de/pe internet nu ar putea fi mai nefericit. De la Descartes încoace se tot încearcă o gândire asupra gândirii, iar în secolul xxi spunem, cu suficiență, că gândim prea mult, deși, nu de puține ori, nici măcar nu am început să gândim. Iar 'disecarea relației distruge pasiunea' e cu siguranță adevărat, în măsura în care, dacă vrei să operezi pe inimă cu hârlețul, ai șanse totale de a omorî pacientul.