în vizită la ţigani

azi am intrat - după vreo 6 ani - în casa unei familii de ţigani. o mai făcusem de vreo câteva ori, în piaţa chiliei din constanţa, însă acolo, în afară de miros, totul era curat, cu j'de mii de covoare şi covoraşe pe jos.

aici, în curte, ciorciobute şi saci mulţi de peturi. miraose a coteţ de porc.

- aveţi porc? întreb.

- nu noi, vecinul.

vecinul e român, constat.

numai femei. pitice şi urâte. una bătrână e plină de riduri şi soarbe în draci din ţigară. celelalte, una dolofană şi congestionată şi alta neagră tuci abia vorbesc, triste. tocmai le-a murit un băiat tânăr.

- de ce-a murit? întreb.

- a fost bolnav.

mă gândesc că speranţa lor de viaţă e mult mai mică decât a noastră.

sunt invitat în casă. plictisiţi de joaca din stradă, câţiva puradei se bulucesc în casă după mine, să mă observe. probabil nu văd la ei acasă prea des musafiri care le zâmbesc. se învârtesc în jurul meu şi ţipă, care mai de care. sau râd fericiţi şi chicotesc, ca nişte copii normali ce sunt. mă mir cât de frumoşi sunt, chiar şi aşa, nespălaţi.

din jur, mă năpădeşte un miros greu. noroc cu ţigara, dar nu pridideşte nicium.

lângă fereastră, pe o canapea, observ cum stă nemişcată, învelită până la bărbie, o fată mai mare. poate e bolnavă, obosită, sau pur şi simplu indiferentă. ce-o fi în capul ei? mă întreb.

jos, podeaua e goală. lateral, nişte râsuri de lemne mimează heteroclit mobilierul. peste tot, cârpe şi nimicuri.

sărăcie mare. însă după uşă, pe-o măsuţă, şade cocoţat un calculator. e împodobit cu mai multe tastaturi.

ies repede, cu sentimente contradictorii. 

dacă bărbatul uneia dintre femeile astea (şi tatăl unuia dintre puradeii aceştia) ar tâlhări pe undeva, pe cineva, chiar acum când ies eu de la el din casă, sărăcia rămâne. femeile astea vor rămâne tot aşa cum le-am cunoscut, copiii văr rămâne tot aşa cum i-am cunoscut.