9 ianuarie 2013

despre credința mea

evident, să spui astăzi că crezi în isus cristos, și mai ales pe un blog, pare ceva ciudat. mai bine scrii despre o aplicație nouă de iphone, sau comentezi cât de genială e ultima reclamă la coca-cola, cât de cretină e ultima declarație politică a lui ponta sau faci mișto de gherţoiul întâlnit pe stradă. sau pur şi simplu pui un advertorial plătit despre nu ştiu ce produs bancar.

deşi bunicele noastre se buşesc pe la moaşte de se prăpădesc jurnalistele comentându-le, credința - şi aici nu voi vorbi despre religia ca dogmă sau de biserică ca instituţie - ține printre intelectuali încă de obscurantism și de o oarecare nebunie. deşi în clipele de inconştientă - îţi pică avionul sau ai orgasm intens - scapi involuntar un doamne, dumnezeule, când e vorba despre aspectele raţionale, „trebuie“ să-ţi pui credinţa sub obroc şi cu nici un chip să nu-l vei strecora pe dumnezeu în vreo conversaţie „serioasă“. vei fi socotit fie pierdut pentru societate, fie vreun sectant periculos. să-ţi afirmi public credinţa în treime a devenit un soi de tabu, așa cum nu ai voie să pui la îndoială holocaustul evreiesc sau să-l caricaturizezi pe profet, allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască. 

dar eu mi-aduc aminte de discuțiile aprinse din dormitoarele căminului studenţesc sau din spălătorul din armată, discuţii care se opreau, ați ghicit, la existența sau nonexistența lui dumnezeu. prea tineri fiind, argumentam fiecare după puterile noastre: dacă există dumnezeu de ce permite să moară copiii mici, sau dumnezeu fireşte că există pentru că altfel apa de la bobotează s-ar împuţi în sticle. vorbeam mai puțin despre isus, deși toți simpatizam cu „revoluția“ iubirii a lui isus, a proprietății comune din creştinismul timpuriu și a disprețului față de clerul - cel de atunci ca şi de cel acum - pavoazat şi ipocrit. dar pe-atunci, tânăr fiind, când sângele fierbe, nu vorbeşti despre dumnezeu decât ca noţiune filozofică. şi nu de prezenţă sprinjinitoare, nu ai copii amenințați de boli incurabile, nu ai case care să-ți ardă, leucemii care să te topească dintr-o dată. pe seama părinților sau de unul singur, tinerețea te-ajută aproape întotdeauna să devii invincibil.

primele mele împărtăşanii cu vin acru şi firimituri din copilărie, făcute de mama pe ascuns, tata fiind militar şi netrebuind „să se afle“ nu-mi trezesc amintiri prea bogate, căci nu-nţelegeam nimic. de-abia pe la 10 ani, descopeream un manechin purtat pe cruce de oameni, într-o procesiune, dintr-o fotografie alb-negru din paris match. cine era crucificatul? îmi întrebam părinţii, apoi pe bunica şi rămâneam mofluz, pentru că nu ştiau să-mi spună. 6 ani mai târziu, prin 90, ascultam ca în transă pe părintele galeriu, și-l răsfoiam pe stăniloaie din filocalii. nu mult după aceea, îmi venise ideea de a lăsa şcoala şi de a mă călugări în vreun schit pierdut de lume. dar vedeţi, dumnezeu exista, şi nu mult mai târziu, într-o iarnă, dinainte de a face 18 ani, pe o tarabă, mi-l scosese în faţă pe nietzsche, ce m-a lecuit brusc, cu duşul lui zarathustric, de călugărie și alte misticisme. 

am devenit deci un om al raţiunii filozofice şi am început studiul. dumnezeu devenea ştiinţă. am început „ideile și credințele religioase“, mai întâi din dragoste de eliade, apoi din aprigă curiozitate. dar, dincolo de luciditate, o întrebare rațională mă ducea inevitabil către irațional - ce i-a convins pe oamenii de aiurea, atâtea mii de ani, să creadă? de până și socrate credea în daimoni. să fi fost numai frica de moarte?şi naivitatea în faţa miracolelor celor puternici?


şi la 20 de ani, student la bucureşti, în camera de cămin, m-am apucat de citirea integrală a noului testament, în contextul familiarizării cu istoria creștinismului. apăruse o ediţie critică, pe care-o am şi acum, a lui bartolomeu anania. şi simt şi acum ochii holbaţi şi mintea trăznită la scrisorile pauline, care, cu nebunia lor ilogică, începeau să-mi acopere nevoia de explicabil a frumuseții și a tainelor lumii pe care, pân-atunci, nici o teorie filozofică sau cosmologică, nici o opinie intelectuală și nici o operă de artă nu reuşiseră să mi-o dea. și nevoia aceea, mai mult practică, de înțelegere a neînțelesurilor mari mi-a descoperit, ca alchimistului lui coelho, ceea ce fusese mereu lângă mine, la fiecare crăciun și la fiecare paști, credința într-un dumnezeu uman, isus din nazaret, cel înviat din morți. și încet-încet am devenit mai liniștit şi mai sigur. şi am înțeles de ce numea eliade homo religiosus omul total.   

iar după epistolele pauline, pascal mi-a vorbit mai întâi despre pariul său, dar mai ales despre experiența sa mistică şi m-a convins, a doua oară, că drumul meu e cel bun. au urmat kierkegaard, simone weil, luther.

evident că, în prezent, credința nu-mi acoperă totul. nu pot crede nicicum că trupurile de carne vor învia la a doua venire a lui isus. nu știu dacă „imaginea“ mea a lui dumnezeu separat de universul pe care l-a creat e corectă. nu știu încă ce înseamnă suflet, în afara unui concept „filozofic“ ce cuprinde spiritul (ātman-ul) împreună cu conștiința formată prin educație. 

despre experiența mea cu biserica, poate într-un post viitor.

 

12 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. În Dumnezeu nu crezi și pe Dumnezeu nu îl poți cunoaște, nici studia, cu mijloacele științei sau filosofiei. Dumnezeu e în noi sau nu. Atât.
    Asta e părerea mea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. aș spune că în noi e o răsfrângere a lui dumnezeu.

      Ștergere
  3. Ontelus Dan Gabriel9 ianuarie 2013, 12:57

    Cu atât mai prețioasă este mărturia dumneavoastră, cu cât mediul intelectual, în general constituie agentul cel mai important al secularizării, diacronic mai cu seamă, fiindcă sincronic puterea mediatică, de asemenea secularizantă, este trans-intelectuală. Sigur, chestiunea credinței este una identitară, intimă, dar acest fapt, în contextul actual, cronic schizoid, în privința percepțiilor, a discursului și al comportamentului public, evidențiază importanța diferențierii de relativismul valoric și existențial.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. probabil că este și "meritul" postmodernismului care a renunțat la temele "mari" ale omului. eu văd aici un paradox: moștenim o civilizație predominant creștină și suntem nevoiți apoi să ne scuturăm de ea.

      Ștergere
  4. O alta perspectiva ref credinta (opinie marginala desigur), utila mai ales dpdv al bibliografiei academice pe care articolul o are, am gasit aici:
    http://ssrn.com/abstract=1992323

    RăspundețiȘtergere
  5. Dragos. Am sa incep raspunsul meu cu versetele care vin in sprijinul ideii ca inviem cu trupurile, Isaia 26,19,Iezechiel 37,1-14,Ioan 11, 24, Ioan 5, 28-29, II Tesaloniceni 4, 14. Iti impartasesc parerea cum ca parem intr'adevar nebuni daca incercam sa ne afirmam public credinta. Singurul din spatiul public care ne ajuta in acest sens, cred, este domnul Andrei Plesu. In privinta asumarii unei credinte, consider ca tine de cat de mult vrem sa ne descoperim partea spirituala in noi. Va tine de timp in plan sacru si alegerile sincere pe care le vei/vom face. Practic in postare am sentimentul ca esti nedumerit in privinta invierii trupurilor, nu e o credinta banuiesc.Mie de exemplu mi-a luat zece ani sa inteleg de ce Dumnezeu cere in prima porunca lui Moise, sa-L iubesti pe Dumnezeu din tot sufletul tau.A fost o idee care m-a socat cand am auzit-o si mi-am dat seama ca ea ramasese in minte, ca sa realizez dupa zece ani de zile,cand deja simteam asta,ca primisem raspunsul la intrebarea cum e posibil o astfel de porunca...In lumea spirituala,daca suntem sinceri, Dumnezeu poarta de grija,prin oameni direct si sau idei sa cunoastem ce ne este necesar. Amintesc ca in acesti zece ani,m-am apropiat, cu pasi timizi si reticenta la multe idei , de ceea ce credinta crestina-ortodoxa si totul s-a intamplat la timp...pentru ca vreau descurajez inegalitatile dintre oameni…Sa ai un an bun!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulțumesc de comentariu. să ai și tu un an la fel de bun.
      folosind o butadă, trebuie să bați ca să ți se deschidă. iar odată intrat, să vezi cu ochii tăi. în ceea ce privește învierea trupurilor, probabil văd cu ochii altora.

      Ștergere
  6. Cu tot respectul, românește și creștinește scriem Iisus Cristos (sau Hristos), cu doi de i, în interiorul numelui Său.
    Dinu D. Nica

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulțumesc de precizare, însă am plecat de la principiul fonetic al limbii române. scrierea cu doi de i mi se pare dogmatică, de dragul grecizării scrise, și nu a latinității vorbite. la fel și h-ul. nu spunem i-isus și nici hreștini nu ne numim. dar n-aș vrea să intru în polemică. quod scripsi, scripsi.

      Ștergere
  7. Dragos, iesim la un vin intr-o seara cu Vali si povestim.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...