17 iunie 2013

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.
că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 
şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)
înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea
acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.
sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 
în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.
sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.
şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.

11 comentarii:

  1. Nu știu de ce, citind finalul, mi-am amintit de altă povestire a lui Cehov, care ajută, cred, la formularea unui răspuns, parțial - ca orice răspuns. E vorba de povestirea Mizerie scrisă în 1886 ( http://tinyurl.com/3fd2srr - în limba engleză). Iar răspunsul, pe care îl caut sprijindu-mă pe Cehov, e că din moarte, dar în fond din oricare final mai mult sau mai puțin dramatic/dorit/sfâșietor, din moartea noastră sau a celor de lângă noi [ iar any man's death diminishes me, because I am involved in mankind, and therefore never send to know for whom the bell tolls; it tolls for thee - conform Donne ], nu învățăm decât că nu e dornic nimeni să ne asculte durerea, și că – pentru a nu înnebuni, pentru a nu ne descoperi în imperiul schimbătorului creator de agonie – nu putem decât să ne păcălim întorcând privirea, galopând între Viborgskaia și Podul Poliției, fără reușită, neputând acoperi cu pleoapele ceea ce nu vedem cu ochii, sau să ne întrebăm 'cine îmi va asculta a mea страдание' și apoi să ne plângem iepei care-și molfăie fânul suflându-ne aerul ei cabalin peste gloaba noastră viață. Lamentare în surdină, fiind iremediabil înscrisă propriilor limite, cuvintele însăși trădându-ne, obligând la a proiecta în celălalt o durere [dacă ai avea un mânz, și i-ai fi mamă.. și deodată mânzul ar muri.. ți-ar părea rău, nu-i așa?] care nu mai e a noastră.

    Am încercat să mă mențin într-un orizont cultural sperând ca astfel să nu bagatelizez sau să cad într-un extrapatetism. De altfel, ultimul paragraf e cel care salvează întregul post de la un asemenea naufragiu. Cu siguranță nu din vina autorului (sau poate tocmai de asta), ci doar e incredibil de dificil să nu te falsifici, în special, având ca temă a discursului moartea. Mă gândesc că mai rămâi cu degete dacă numeri scriitori care au reușit. Unul pe care l-aș desemna pentru arătător ar fi Jankelevitch cu tratatul lui, dar și aia e totuși o carte..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc pentru comentariu, sunt mândru pentru aşa cititor / cititoare.
      foarte bună lecţia, nu (mai) ştiam povestirea asta. frumoasă expresia "neputând acoperi cu pleoapele ceea ce nu vedem cu ochii". mda, poate nu eşti dornic să asculţi durerea, dar e o dovadă a iubirii s-o faci. probabil că am încetat demult să ne iubim între noi, şi creştinismul e demult eşuat.

      Ștergere
    2. Expresia e frumoasă, fiind un citat aproximativ. Nu-mi amintesc, și nu pot găsi pe prea-puțin-știutorul-chiar-dacă-voluminosul internet, autorul. Oscilez între Goya și Blake, pare apărută în spiritul lor.

      Ștergere
  2. eu am invatat ceva de la moarte. am invatat exact ce spui tu: ca nu am timp. nu mai aman placeri, calatorii, experiente pentru cand o sa vina momentul, pentru cand se va putea. am o mostenire genetica plina de boli si zilele mele sunt poate numarate. nu ma refer neaparat la moartea fizica pentru ca poti muri si fara sa ti se opreasca inima. poti face, de exemplu, alzheimer sau parkinson sau alta boala care sa te distruga pe dinauntru. si-atunci ce folos mai are timpul care ti-a mai ramas, timpul pe care l-ai rezervat pentru placerile pe care le tot amani? moartea m-a invatat sa cred in "traieste clipa" si sa ma bucur de viata atunci cand imi da ocazia, nu sa o aman ca poate-i un tren care nu mai opreste in gara mea inca o data.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. cred că e cea mai uşoară lecţie - "câştigarea" timpului.
      pasul doi e să ne întrebăm ce facem cu el, cu cine-l împărţim...

      Ștergere
  3. eu cand ma gandesc la moarte implicit ma gandesc la timp si-mi spun asa: Timpul a fost facut pentru om si omul pentru vesnicie" Poate este mai simplu cand ideea fuge catre Universul infinit decat sa se cantoneze in moartea obisnuita pe care o vedem cu totii. asa cum spuneai si tu moartea poate fi ceva sublim, moartea este o arta... frumusetea se poate gasi chiar si in moarte, pentru ca este un fenomen natural prin sine Marin Preda zicea ca: moartea este un fennomen natural, numai noi oamenii o percem ca pe ceva tragic"

    RăspundețiȘtergere
  4. Moartea unei ființe iubite nu poate lăsa indiferent pe nimeni, numai că mulți își ascund suferința sub o coajă groasă de aparentă nepăsare, de aparentă uitare. Dacă nu ar face asta, ar fi pline străzile de oameni care urlă de durere și de dor. Știu ce spun, sunt unul dintre ei, de când mi-am pierdut mama, apoi, la scurtă vreme, tatăl.

    Mi-a plăcut foarte mult ceea ce ai scris !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. iti scriu din experienta unui om care nu si-a pierdut mama, tatal, frati surori, dar mi-am pierdut bunicii si unchiul la care tineam enorm, insa suferinta este incomparabila cu a ta. ceea ce vroiam sa-ti spun este ca noi oamenii suntem prea complexi aici pe pamant sau in alte lumi... si intotdeauna exista o logica a faptelor petrecute, placute si mai putin placute din viata noastra. Poate asa trebuia sa se intample,ca sa nu fie mai rau pe urma.. nu se stie este un mister...
      totul este construit dupa principii logice mai putin iubirea care este vesnica, vie, ea nu moare niciodata, nu se calculeaza dupa principii matematice ...
      cu bine..

      Ștergere
  5. Moartea recenta a unei persoane foarte dragi, si anume, bunicul meu, care mi-a fost indrumator, amic, ajutor de pret, tatal pe care l-am "pierdut" odata cu divortul parintilor mei din copilarie, mi-a readus aminte cu o asa mare intensitate ca timpul nu are rabdare, nu trebuie sa ne mai cramponam de lucrurile materiale, trebuie sa traim clipa, indiferent cum e ea, buna ori, din contra, haina, trebuie sa pastram mereu vie amintirea persoanelor dragi care nu mai sunt printre noi si nu trebuie sa uitam nicicand ca din tarana suntem, in tarana ne vom intoarce, chiar mai repede de acei vagi 90 de ani la care ne raportam ca sa evitam sa ne gandim prea mult la moarte- moartea nu se li se poate intampla curand si pe neasteptate decat altora, nu?

    Frumos articol! Sincere felicitari unei persoane care inca mai are timp sa se gandeasca la moarte!

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-e teamă că atunci când învățăm ceva din moarte, invățăm la fel ca în școală - un răspuns pregătit pentru orice evaluare, dar nu un nou/alt/firesc mod de a fi. Distanța între cunoașterea procedurală și cea declarativă nu mi-a devenit niciodată mai evidentă decât atunci când am recitit ceea ce scriam dupa o moarte în familie:
    "daca te plictisesti vreodata de moarte, da un semn. intre timp voi incerca sa scriu cate putin. rar, cate putin din amandoua."
    Credeam atunci că e o reală asumare, un angajament de a fi mai aproape de mine prin scris (o pasiune fara miză externă). Din păcate, nu a fost, și mai trist, nu a devenit nimic.
    Nu am uitat lecția, dar nu știu ce să fac cu ea.

    RăspundețiȘtergere
  7. Frumoasă postare, impresionante observaţii. În ultimele zile am fost preocupat şi eu de această problemă. Am fost de mai multe ori în anticamera morţii şi pot confirma ceea ce scrieţi : "şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi." Nimeni nu poate ieşi din sine, nimeni nu poate ajuta pe nimeni, precum nişte rozătoare izolate în cuşti diferite.
    Da, creştinismul a eşuat în formele cunoscute, nu ştiu dacă definitiv. Există o pedagogie divină ? Cum funcţionează în viaţa noastră, din moment ce nimeni nu pricepe nimic nici măcar din propria moarte, precum un câine sfărâmat cu bâta, la marginea unui drum ? Rămân spaima unora, indiferenţa celor mai mulţi şi tentativele de empatie ale câtorva ? Singura satisfacţie e posibilitatea de a face artă dintr-o imposibilitate morală. Aşa cum au reuşit Tolstoi şi Cehov.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...