intru pentru întâia dată la galeria căminul artei de lângă biserica enei. din afară nu e nimic din ce are să m-aștepte înăuntru.
înaintez pe culoar. o senzație copleșitoare de culori vii, depuse pe panourile compozite dintr-o parte și din alta.
ajung în sala rotundă și o emoție primară, provocată de culoare, îmi taie răsuflarea și mă lasă mut. nu zic nimic. privesc, filmez, mă învârtesc în loc și ascult cântece gregoriene. mă simt în altă lume.
din fiecare tablou, indiferent de temă, mă privesc mii de ochi, din portrete tușa(n)te, înecate în culorile curcubeului. fel de fel de oameni, unii morți, alții vii, îmi atrag privirea, așa cum pesemne i-au atras-o, în realitate și pictorului.
teme biblice, majoritatea inspirate din michelangelo, se amestecă cu lumea lui murivale, plină de flori și căței, într-o singurătate tristă, în care numai Dumnezeu parcă mai poate s-o umple. printre crini, plutind prin culori, apare insinuant silueta unui bărbat gol, când călarind un inorog, când îmbățișând o lavandă, când ascuns sub o umbrelă, când luptându-se cu îngerul. mereu rătăcind în căutarea Lui.
pentru că e acolo, dincolo de jocurile picturale sau de temele religioase sau culturale, o lume interioară ca un rug, trădată de tușeurile groase și furibunde ale artistului. rugul acela îi dă un sens vieții și, dacă avem noroc, ne putem încălzi și noi, privitorii.
cel puțin pentru pentru o vreme.
***
am mai scris despre murivale aici.
din presa internațională, mai multe despre excentricul pictor, s-au scris în ziarul american huffington post, aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu