primul meu anim'est

a fost prima mea participare la această sărbătoare a animaţiei internaţionale. mărturisesc să sunt un fan al animaţiei realiste, mai clasice, dar foarte deschis la experiement, şi mai ales receptiv la entusiazmele prilejuite de imagini animate.

am participat la câteva proiecţii şi evenimente, dar dintre toate, două îmi vor rămâne amintire:

1. proiecţia filmului grădina de cuvinte de makoto shinkai, o sărbătoare vizuală (japoneză) a ploii şi a luminii, pe fondul căreia un licean de 15 ani îşi povesteşte dragostea faţă de o necunoscută de 27 de ani, cunoscută pe ploaie, în parc.

2.  participarea copiilor în cadrul festivalului - câţiva dintre ei, participanţi la un worksop, au creat - experimental - un filmuleţ de animaţie din hârtie decupată. un filmuleţ muuuuult mai bun decât al celor maturi participanţi la un workshop similar. de asemenea, juriul de copii a ales un film funny şi reuşit,
superbot - sub lupă totul e mai mare  de pablo alberto diaz şi cervasio rodriguez.

3. desigur că scurt metrajele premiate nu mi-au plăcut toate, le menţionez doar pe cele care mi-au plăcut - pe cel al câştigătorului marelui premiu, păr de delphine hermans, şi al celui mai bun scurt metraj românesc, pui de somn de paul mureşan.

cum spuneam, o sărbătoare bine făcută a filmului de anumaţie, în care ne regăsim, uneori, scânteierile copilăriei. să mai vedem şi în anii viitori!

„faust“ de silviu purcărete

link pe imagine

„contra progresului“ de esteve soler

puțin supărat pe montările anacronice din teatrele de stat, am intrat cu inima puțin strânsă în sala atelier a teatrului bulandra de la izvor. aveam încredere totuși în cei patru actori foarte tineri și în decorul negru, așa cum l-am văzut în pozele de pe site.

și am plecat încântat de un delicios joc actoricesc, pus pe gânduri de un text deștept, semnat de dramaturgul catalan esteve soler, de 37 de ani, destul de în vogă chiar și pe la noi.

în șapte episoade, rolurile pun în evidență cu umor negru și deseori absurd câteva tare morale ale societății contemporane de astăzi sau de mîine. televizorul și publicitatea care alienează, educația care devine propria ei victimă, moartea tratată cu monologuri și gadgeturi, foci care critică suprapopularea și alte teme sunt redate fără decor, dar cu un joc executat cu pasiune atât de către actori, cât și de către scaunele pe role care te amețesc.

multe felicitări lui vlad pavel (convingător în rolul omului de afaceri-profet), lui cezar grumăzescu, aidei avieriței și ioanei manciu (în ipostaza de profesoară mi-a stârnit hohote cu lacrimi). și evident, regizorului bobi pricop - toți au reușit să-mi încheie weekendul cu TEATRU adevărat, într-o montare neobișnuită.

de genul pe care-l doresc pe toate scenele românești - un teatru vizionar, proaspăt, creativ, emoționant.

despre alte două piese pe blog: năpasta de radu afrim și equus de geanina hergheligiu.

„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

„nebun din dragoste“ de sam shepard

tocmai m-am întors de la spectacolul de la național cu piesa dramaturgului american sam shepard, nebun din dragoste. am citit câte ceva despre piesă, se pare că e deja clasică.

montarea de la național ar fi trebuit să se numească nebunĂ din dragoste, pentru că piesa de rezistență a piesei a fost actrița diana cavallioti. o prezență fermecătoare, blondă, ce-a trecut cu o ușurință neverosimilă de la scorpie isterică la fecioară sedusă. rolul may i-a potențat din plin talentul. personal, m-a acaparat cu totul, iar când s-a îmbrăcat în rochie și pantofi de culoare roșie, nu mi-am mai dezlipit privirile de pe scenă.

în rest, nimic remarcabil. doar actorul secundar, ioan andrei ionescu, în rolul celuilalt pretendent, cam tăntălău, m-a mai scos din amorțirea celorlalți doi actori masculini - gavril pătru și mihai călin.

un tânăr se întoarce la iubita lui pe care o mai părăsise de vreo câteva ori. ea vrea să-l refuze, dar nu poate de drag, de unde un joc de-a „fugi că vreau“, între cei doi. cum spuneam, prezența unui nou pretendent mai întărâtă puțin acțiunea, ceea ce ne-a făcut și pe noi, spectatorii, să hăhăim un pic.

până când, tam nisam, aflăm că cei doi sunt frați vitregi, și realitate versus halucinație, poveste versus realitate, blabla, „filmul“ mi s-a rupt. ce s-a mai întâmplat nu mi-a mai avut nici un rost.

ca final, n-aș spune că e o piesă rea, dar în mod sigur, în alte montări ar putea arăta mult mai bine.

 

„orfani“ de dennis kelly

o piesă englezească proastă

habar n-am ce i-a convins pe producători să ia piesa dramaturgului britanic dennis kelly, s-o monteze și s-o prezinte la teatrul act ca „un thriller care explorează violenţa în mediul urban şi felul în care aceasta influenţează viaţa liniştită a unui cuplu de condiţie medie.“ 

prima parte e o peltea previzibilă pe care nici lawrence olivier sau judi dench n-ar fi dres-o: un cuplu se trezește în casă cu cumnatul (fratele ei) plin de sânge. motivul e cusut cu ață albă, dar dramaturgul mai introduce un subiect - o așa-zisă tensiune casnică provocată de păstrarea sau nu a unei progenituri. există câteva jocuri psihologice, manipulări și șantaje emoționale, unele replici de hăhăit, dar trebuie să reziști ca să treci de prima oră ca să ajungi spre ultimul act, cel mai bun.

nu poți să faci din rahat bici, însă cei trei tineri actori reușesc să împace spectatorul plictisit cu intențiile dramaturgului („loialitatea faţă de familie, responsabilitatea morală faţă de comunitate, răspunderea în faţa legii, discriminarea şi violenţa în mediul urban.“ cum iarăși ni se prezintă pe site) mergând spre casă, realizezi că cei trei au potențat dialogurile reușite și-ți amintești totuși imaginea jocului lor actoricesc. 

mi-a plăcut cel mai mult monologul personajului danny - intepretat de ionuț grama - care povestește stupefiat spectacolul unui om schingiuit. apoi personajul liam - interpretat excelent de laurențiu bănescu (îl știu din monoloagele vecinului) - mai mult un cocălar periculos de ferentari decât unul din hakney.

per ansamblu, dacă prețul biletului și durata spectacolului ar fi fost la jumătate - atât cât i-a reușit lui dennis kelly al nostru - aș fi fost un spectator foarte mulțumit!

sursa foto

„equus“ de peter shaffer

cai orgasmici
ce se întâmplă dacă în locul unei icoane cu golgota, îi pui unui copil o poză cu un cal? oare copilul începe să adore calul? asta e principala ipoteză a autorului britanic peter shaffer (autorul amadeus-ului forman) în piesa equus, cu mii de reprezentații în america.

ideea surprinzătoare a piesei este aceasta: ce se întâmplă dacă în mintea unui tânăr de 17 ani se combină fervoarea religioasă cu pasiunea pentru cai? unul din răspunsuri e că intensitatea trăirilor - dincolo că înnebunesc - transformă viața în delir.

ce plăcere mai mare pentru un tânăr de 17 ani decât să aibă, gol, orgasm, în vreme ce călărește noaptea pe un cal la fel de gol? (avem în piesă chiar un homoerotism inocent) astfel că medicul psihiatru care începe să-l trateze pe adolescent începe să-i invidieze pasiunea erotică. mi s-a pus zăbală, zice medicul, pe care nu mai pot s-o scot. dacă nu există adorație, trăim degeaba, mai zice medicul, și inedita combinație dintre erotic și sacru face ca piesa să conteze în a te pune pe gânduri.

actorii
m-a entuziasmat jocul personajului principal, adolescentul, interpretat cu talent covârșitor de cătălin jugravu. chiar și când unele scene amenință neverosimilul, tânărul actor le joacă fără greșeală. modulațiile vocii, contorsiunile - exprimă clar personajul și oferă tensiune - singura tensiune, de altfel - a piesei.

am remarcat-o şi pe ecaterina bunduc, în rolul mamei bigote.

piesa e de văzut, iar tânăra regizoare geanina hergheligiu face specatcol. deși uneori e nevoie de ceva răbdare.   

„rude divine“ de murivale (vasile mureșan)

intru pentru întâia dată la galeria căminul artei de lângă biserica enei. din afară nu e nimic din ce are să m-aștepte înăuntru.

înaintez pe culoar. o senzație copleșitoare de culori vii, depuse pe panourile compozite dintr-o parte și din alta.

ajung în sala rotundă și o emoție primară, provocată de culoare, îmi taie răsuflarea și mă lasă mut. nu zic nimic. privesc, filmez, mă învârtesc în loc și ascult cântece gregoriene. mă simt în altă lume.

din fiecare tablou, indiferent de temă, mă privesc mii de ochi, din portrete tușa(n)te, înecate în culorile curcubeului. fel de fel de oameni, unii morți, alții vii, îmi atrag privirea, așa cum pesemne i-au atras-o, în realitate și pictorului.

teme biblice, majoritatea inspirate din michelangelo, se amestecă cu lumea lui murivale, plină de flori și căței, într-o singurătate tristă, în care numai Dumnezeu parcă mai poate s-o umple. printre crini, plutind prin culori, apare insinuant silueta unui bărbat gol, când călarind un inorog, când îmbățișând o lavandă, când ascuns sub o umbrelă, când luptându-se cu îngerul. mereu rătăcind în căutarea Lui.

pentru că e acolo, dincolo de jocurile picturale sau de temele religioase sau culturale, o lume interioară ca un rug, trădată de tușeurile groase și furibunde ale artistului. rugul acela îi dă un sens vieții și, dacă avem noroc, ne putem încălzi și noi, privitorii. 

cel puțin pentru pentru o vreme.   

***

am mai scris despre murivale aici.

din presa internațională, mai multe despre excentricul pictor, s-au scris în ziarul american huffington post, aici. 

drawing performance cu traian laie

expoziția de grafică a arhitectului (cu nume de familie nefericit) traian laie m-a chemat și pe mine prin glasul mut al facebook-ului. am găsit destul de repede locul, din brezoianu, la intell psy group. de fapt o vilă frumoasă, modern renovată, în care lucrările de grafică se încadrau perfect.

am ajuns chiar când graficianul, în fața unor vizitatori, făcea un desen. eu am mers să mă uit la cele expuse. și urmându-le, am urcat pe scările clădirii, până la mansardă. aici am găsit două lucrări care mi-au plăcut cu adevărat: un priap și un don quijote cu panza. 

traian laie, priap, 1200 euro

desenele lui traian laie pornesc de la realism și merg până la fantastic. mi-am închipuit, uitându-mă la ele, povești fantasy, care să le stea în spate. cu alte cuvinte, stând în fața unui desen, poți liniștit să imaginezi o poveste. 

măști, corpuri despielițate, cyborgi cu piese organice, mutanți - făpturi în mare parte monstruoase sau grotești, conțin de fiecare dată - dacă te străduiești să-l găsești - un amănunt ironic. desenele lui traian laie nu sunt făcute să fie văzute la grămadă, într-o expoziție. și nu pentru că, uneori, se cam repetă în motive. 

ci pentru că e nevoie să te oprești doar asupra unuia, ca apoi să te lași în voia amănuntelor artistului și a imaginației tale de privitor. 

iată și filmulețul cu drawing performance-ul (sau desenarea în direct), cu mâna foarte sigură a lui traian laie:

expoziția lui traian laie poate fi văzută toată luna, de la 10 - 18 zilnic, weekendul închis.

saitul artistului aici.

„năpasta“ de radu afrim

(și) în această piesă, radu afrim îndeplinește așteptarea mea de la orice creator - de a-mi da o nouă perspectivă. în cazul de față, asupra dramei lui ion luca caragiale.

dacă piesa lui caragiale se desfășoară într-un sat de munte, montarea lui radu afrum se petrece într-o casă luxoasă, din lumea modei - anca e designer. dar alături de casa luxoasă și albă este pământul, gras și negru, în care lumea dansează, iubește, suferă și moare. minunată găselniță a scenografei! decorul alb de la început va fi încă din prima scenă murdărit cu noroi, iar murdăria se va tot aduna de-a tot lungul piesei - pe tălpile desculțe, pe trupuri, pe mâini, pe gură, până-n conștiință. și, din păcate pentru ana, ca odinioară sângele pentru macbeth, murdăria pământului nu se va lua cu nici o apă a nici unui duș.  

montarea m-a ținut legat, poate și pentru armonia cu care muzica luizei zan şi a lui valentin luca - a acompaniat jocul psihologic și cel fizic al personajelor dramei: uneori bizar, alteori folcloric. 

în final, drama a devenit spectacol glamuros, „show“: toată drama vieții ancăi e transformată (parodic) în prezentare de modă: imprimeuri grotești cu omoruri și suplicii religioase, există chiar un model cu un cuțit înfipt în frunte. iar la final, o pietà profană, încununează show-ul - nebunul ion șade gol pe post de isus cristos. 

cred că meritul aici (și nu numai) al lui afrim este întrepătrunderea între arta dramatică „sacră“ și show-ul, entertainment-ul „profan“. fie arta caută să-și integreze show-ul, fie caută să-i demonstreze acestuia artificialul și grotescul, punându-și-l, spre comparație, alături de ea. îmi place să cred că este vorba de prima intenție.

 foto de mihaela petre

în ceea ce privește actorii, în afara figuranților - tineri sexy și tinere seducătoare, de nelipsit în piesele lui afrim -, impresionante mi s-au părut două interpretări: a crinei semciuc, o ană sufocantă și agilă ca o felină; și cea a lui marius manole, fără cusur, în rolul nebunului ucigaș ion. o scenă ce m-a tulburat este aceea când se îngroapă singur, în vreme ce mihai călin (în rolul lui dragomir) răsfiră în mână firele de pământ, recunoscându-și, prin acest gest, crima.

în fine, un spectacol de neratat, ce nu plictisește nici o clipă, luându-te permanent prin surprindere. și dacă pe un spectator conservator îl vor face să strâmbe din nas bătăile, orgiile, bătutele, hipnozele, prestidigitațiile într-o piesă de caragiale, pe mine m-a făcut să plec bulversat. în sens pozitiv, nu încape-ndoială.
_____________________________________________________________

„crize“ cu temă gay

m-am dus curios la piesa crize, după mihai ignat, desfășurată la subsolul hotelului banat de la rosetti. abordarea a fost următoarea: se ia o piesă despre crizele în cuplu (hetero) și se aplică la cupluri homo: unul de băieți, altul de fete. se adaugă muzică, costume deșucheate, dans cu doi băieți în slip și bocanci, câteva reflectoare colorate curcubeu și gata! 

m-așteptam la ceva șocant, nu știu de ce. probabil că îmi imaginam cum cu toții, actori și spectatori, sfârșesc într-o orgie underground, într-o încolăcire amorală, dar profund artistică. a fost un spectacol obișnuit, dar nu îndeajuns de obișnuit ca să plictisească. pentru că trebuie să spun că n-am hăhăit deloc la poantele din text. în schimb am căutat cu ochii să văd ce mă mai surprinde: vreo melodie? vreun dans? vreun cântec? 

am remarcat-o pe lăcrămioara bradoschi, perfectă în rolul gagicuței vulgare și înnebunitoare. și pe alec secăreanu, reușit în ipostaza partenerului sfios și fițos. trebuie musai amintiți cei doi dansatori, pe care inițial i-am crezut culeși din vreun bar gay, fiind de fapt, doar doi actori talentați ce și-au însușit temeinic lecțiile de coregrafie: bogdan iacob și alexandru marin. 

nimic scandalos, doar o îndrăzneață perspectivă a unei piese de teatru. trailer-ul aici.

________________________________________________________________

iuliu cezar la godot

evident că dacă mi-ar fi spus cineva să văd un iuliu cezar în variantă exclusiv masculină, cu tineri la bustul gol tatuați și cu scene de cabaret burlești, aș fi pufnit în râs. iar dacă mi-ar fi spus că astea se vor petrece la o cafenea, cu țigare și cu băutură, aș fi zis un nu, mulțumesc.

și-aș fi pierdut o experiență unică - o punere în scenă, pe fond bucureștean, a piesei clasice shakespeariene. uimitor e că piesa este o tragedie. iar să-l vezi pe cezar dansând în fustanelă sau sărutându-se cu vreo doi tineri, chiar dacă azi e cool și chiar în spiritul antichității realului cezar, în mod sigur n-a fost în intenția dramaturgului. totuși, piesa este un adevărat spectacol. care răspunde unui spectator adevărat, vulg - cum era și cel al teatrului globe de acum 400 de ani - doar că între cel de ieri și cel de azi s-a interpus televiziunea.

dar să adaug repede ce e mai important - faptul că, în acest context scenic al regizorului eugen gyemant, coregrafia s-a dovedit extrem de ingenioasă - a  andreei gavriliu - iar interpretările câtorva actori, remarcabile. emilian oprea oferă un bun discurs de marc antonius iar ionuț grama pendulează amuzant de la un rol la altul. nu mi-a plăcut deloc lucian iftime, un necredibil brutus, și nici dan rădulescu, care-a oferit un cassius de liceu.

una peste alta, montarea lui iuliu cezar la godot e un experiment reușit, la care toți spectatorii din sală participă cu plăcere și reacționează cu râsete și chicote la scenele amuzante. până la urmă, să transformi o tragedie într-un cabaret e ceva ce trebuie văzut.

prețul - 25 de lei, deși condițiile localului cam înghesuite.

gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

lorgean theatre strikes again!

a doua oară după 2 ani (despre prima experienţă am scris aici), un spaţiu privat devenit, timp de o piesă de teatru, spaţiu public.

piesa, monoloagele vecinului, - scrisă şi interpretată de laurenţiu bănescu (one man show) susprinde al naibii de bine, câteva perspective - prin ochii a câtorva personaje - ale societăţii româneşti de azi - pensionarul, revoltatul, liceanul de cartier, patronul... 
pe muzică de subcarpaţi.

o experienţă foarte amuzantă, bine scrisă şi foarte bine jucată.
laurenţiu bănescu e de urmărit!

furtuna cătălinei buzoianu

duminică seară, la teatrul mic am văzut prima mea piesă de shakespeare - furtuna. norocosul de mine, în viziunea cătălinei buzoianu, unul dintre cei mai buni regizori români.

mişto montarea, mi-a plăcut la nebunie scenografia (de dragoş buhagiar)!

oricum, furtuna e piesa de geniu a lui shakespeare care lasă regizorului libertatea creaţiei.

ştiţi, cred, subiectul:
prospero, ducele milanoului şi fiica sa miranda sunt exilaţi pe o insulă pustie de către fratele său. aici, peste ani, prospero, magician de talent, "aranjează" împreună cu duhul aerului ariel o furtună. ca pe insulă să naufragieze chiar fratele uzurpator împreună cu regele neapolelui şi fiul său ferdinand. totul e o răzbunare, dar se termină cu bine, prospero învaţă să fie milos.

sunt aici duhuri, spirite, vrăjitoare, monştri care fac imaginaţia să zburde. şi regizoarea asta face: îşi lasă imaginaţia să zburde. în prima parte a piesei, m-a cucerit! actorii care se plimbă pe deasupra sălii, oglinzi, ecrane computerizate, vrăjitoare islamiste şi marinari "comando" alcătuiesc o piesă (post)modernă care te prinde. (piesa e socotită îndeobşte o comedie).

problema a apărut în partea a doua a piesei, când mi s-a părut prea mult balamuc. faţă de care monologul final al lui prospero - serios şi punct nodal al piesei - a părut în plus!

despre actori, mi-a plăcut mult rodica negrea în rolul lui ariel, cei doi matrozi matoi (alexandru gâtstrîmb şi alin mihalache). nici mihai dinvale n-a jucat rău ca prospero. nu am înţeles şi pace prezenţa valeriei seciu într-un personaj inexistent în piesa shakespeariană (după ştiinţa mea).

în fine, fain spectacolul! nu regret că l-am văzut!

amy's view

am fost duminică, după multă vreme, la o piesă de teatru: cum gândeşte amy de david hare. un dramaturg englez, ce şi-a scris piesa prin 1997.

au fost două premiere pentru mine: prima piesă la teatrul mic, prima piesă de cătălina buzoianu. piesa a fost despre eterna opoziţie dintre vechi şi nou, artă şi televiziune, cultură şi bani etc. subiect de altfel deloc nemaipomenit, depăşit, aş spune, noroc cu jocul actoricesc care a compensat: valeria seciu, simona popescu şi tatiana iekel. prima a jucat pe actriţa esme, care încarnează salvarea prin teatru.

mi-a plăcut o replică: cinematograful violent (i'll kill you, mother fucker!) a uitat să vorbească despre dispariţia oamenilor, despre dragoste, despre suferinţă. a uitat teatrul. şi eu îl uitasem pentru o vreme...

Încă o experienţă marca Lorgean

Aşa ceva s-a mai făcut Franţa şi în Rusia, în comunism, îmi spune gazda.
Un teatru la el acasă – firmă, decor, bilete, chiar plasatoare. Câteva puneri în scenă.

Un tânăr a jucat pe texte dintr-un blog foarte fain (blogul şi jocul), o fată a pozat şapte minute pentru toţi spectatorii, apoi am pozat şi noi tot şapte minute, dar pe întuneric, o fată a citit într-un mod inedit o pagină din Porno al lui Welsh (am plecat în cap cu alăturarea cuvintelor din carte spot publicitar – sentimente). La cererea spectatorilor :), eu am recitat Somnoroase păsărele –în franţuzeşte şi-apoi în româneşte.
Nu-l cunoşteam, în afară de Lorin, decât pe Gruia, simpaticul rubik de la Noua literatură care mi-a dăruit chiar o revistă, dar am cunoscut şi - atât cât se poate într-o oră – câţiva oameni super. În plus, am trăit o experienţă de excepţie.
Aşa că mi-a plăcut totul – decorul, prestaţia, oamenii.
Dar mai presus de toate mi-a plăcut ideea. Şi reuşita ei.

Mulţumesc, Lorin! Aş vrea să mai particip...