„pan“ de knut hamsun

knut hamsun

pan

editura univers, 1996

traducere de valeriu munteanu

132 pagini broșate

coperta de vasile socoliuc

de knut hamsun, scriitor norvegian de premiu nobel (l-a luat în 1920 pentru romanul rodul pământului) m-am îndrăgostit iremediabil după ce i-am citit romanul devastator foamea, în care este descrisă - într-un stil alert și concis - psihologia sărăciei unui scriitor cât p-aci să moară de foame.

și, cum editura univers de pe atunci începuse o serie de autor, au urmat și alte cărți, dintre care pan, pe care l-am recitit zilele astea.

despre un copil mare 
pan este unul dintre romanele celebre ale lui hamsun, a fost și ecranizat. este o carte despre un erou, un locotenent de treizeci de ani, thomas glahn, care-și scrie întâmplările dintr-o pădure de provincie, unde locuiește într-o cabană izolată, unde rătăcește pe coclauri și unde se hrănește cu vânat și pește. singurii mei prieteni erau pădurea și nesfârșita singurătate. (p.24)

mesajul său este unul profund uman - acela că trebuie să te bucuri cât poți de natură, de sălbăticia din tine. descoperim în „memoriile“ tânărului un copil mare ce nu ține cont de conveniențe sociale - el când vrea să fută, o face, el când vrea să se răzbune, o face, el când vrea să se joace, o face și pe-asta. este omul bunului plac, dar care trăiește intens toate emoțiile, se și mutilează dacă așa-i vine.

coperte ale diferitelor ediții străine

dragostea ciudată nordică
locotenentul se îndrăgostește de ervarda, fiica urâțică, cam neglijentă, și cam proastă a brutarului. e o fată năzuroasă, însă așa cum e, ea va fi dragostea vieții sale. o dragoste specifică țărilor nordice, unde, în dragoste, cuvintele sunt în răspăr cu sentimentele. am avut întotdeauna - și în filmele lui bergman, de pildă - o impresie de ciudat când a fost vorba de dragostele nordice. diferită de dulcegăriile latinești, de conveniențele englezești, de pasiunile slave.

iar aici, în pan, hamsun reușește să oglindească sentimentele umane cu natura. povestea de dragoste e paralelă cu trecerea anotimpurilor, sentimentele se regăsesc și se pierd în natură. așa se va pierde și locotenetul însuși, la final, ca un animal sălbatic. cântând psalmi de cununie.

oricum, mie, născut și crescut în betoane urbane, romanul lui hamsun a însemnat o incursiune livrescă, deseori lirică, într-o „psihologie naturală“, pierdută pentru omul secolului nostru.

   O, voi, oameni, animale și păsări! Ridic cupa în cinstea nopții petrecute în singurătatea pădurii! Ridic cupa în cinstea întunericului, a murmurului divin de sub copaci, a armoniei simple, a liniștii, a frunzelor verzi sau galbene! Ridic cupa în cinstea oricărui semn de viață, a unui bot ce adulmecă prin iarbă, a unui câine ce fuge mirosind pământul! strig un „ura“ frenetic pentru pisica sălbatică ce stă culcată pe burtă, pândește o vrabie și se pregătește să o înhațe pe întuneric! Apoi încă un „ura“ pentru liniștea cucernică ce domnește pe pământ, pentru stele și pentru lună; da, pentru toate acestea!... (p.88)

Izvorul tuturor supărărilor și bucuriilor se află în noi înșine. (p.9)