6 august 2014

„america dezgolită de la brâu în jos“ de raluca feher

raluca feher
america dezgolită de la brâu în jos
editura tandem media, buc, 2014
293 de pagini broșate
coperta: noper
despre bizdoaca goală a americii

bun. avem coperta mișto, cu culori vii - atrage ochiul cititorului, dânsul citește titlul cu america, pac! i se scoală-n cap chestiile conexe (visul american, capitalismul, fericirea, bunăstarea etc. șamd). mai citește dânsul cu dezgolirea - america nu e așa simplă, ci e dezgolită - și i se scoală alte chestii conexe (nudități, goliciuni, erotisme, de ce nu sex, cine știe?).

bun. autoarea: tipă de publicitate, industrie, director de creație, bănet, protv, capital, fondatoare de club de presă, nu ne-ncurcăm cu fiștecine. o tipă de carieră, care pleacă într-un an sabatic! să crape și s-admire corporatistul bucureștean - care ia în mână o carte cool, scoasă parcă pe street delivery.

acuma eu. nu mă-nebunesc după cărți de călătorii, nici n-am citit prea multe. dacă mă-ntrebați acum să zic, am ațipit, de pildă, la călătoria sentimentală a lui laurence sterne, iar din cartea despre india a lui eliade nu rețin dacă mă-ntrebați decât niscaiva amănunte picante cu un concurs de sule bărbătești expuse pe masă. cam atât... iar eu, când plec prin călătorii, cel mult desenez, nicidecum să-mi scriu jurnale...

deci, v-ați prins: e o carte de călătorii, un jurnal/blog despre america de sud (da, asta-nseamnă de la brâu în jos! ce credeați, depravaților?)

așa deschisei io alene cartea, picotind: iar un autor român boring și lame care vrea să facă impresie cu povestea lui unică și irepetabilă și genială, de viață și de nobel, care vrea să se-ngroape-n istoria literară, păcat că manolescu nu mai face canoane literare să-l mai bage și pe el undeva, căci acuma criticul se-ocupă cu ambasadoreala (pe banii noștri, domle). ad postremum, luai cartea galbenă și m-apucai de ea strâns cu amândouă mâinile.

băi, și ce mișto scrie tipa! bagă mare la umor, de te-neci la unele faze (de râs). și-i un umor în general dăștept, nicidecum din ăla bășcălios, cu măscări de prost gust, de tip times new roman. evident că poantele nu-i ies întotdeauna (ca-n bancul cu al doișpelea porumbel căruia-i alunecă un picior). însă per ansamblu, te distrezi bine cu cartea!
id est, raluca feher povestește cum ajunge la aerele bune din argentina. capitala e plină de oportunități, trai, neneacă - au ăia sărbătoarea librăriilor (taximetriștii știu de românia, unul discută în draci istorie și teorii conspiraționiste), au ai restaurante mișto și - evident - obiceiuri diferite de ale noastre.

ce mi s-a părut important în cartea asta e accentul pus pe oameni, parcă mult mai mult decât pe locurile meseriașe întâlnite și - evident - descrise. sunt diferite tipuri umane pe care raluca feher le observă cu lornionul ei vesel, vrând să le surprindă acel nescio quid, acel je ne sais quoi individual, furtiv și adevărat, pe care numai un ochi exersat îl descoperă.

Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec și aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărțile sunt vii, că oamenii sunt mai importanți ca râurile și mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecția de artă de pe colecția de artă a muzeului de pe Avenida Libertator nu face doi bani dacă nu ai anjuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinațiile și eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracții fără de egal și recorduri neștiute: nurlia Monică și Ianoș/Juan cununat cu o braziliancă superbă, în fața Domnului și a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy „ne-ar trebui, pam-pam-parararam, 1000 de ani ca să trăim o noapte caum e asta în România noastrăăăăăă“. (p.23)

prin ceea ce ne spune, începând oarecum s-o cunoaștem și noi (mediat), începe să ne fie dragă argentina, cu mâncărurile & băuturile ei, cu politica (și cu președinta-i mai ales), cu istoria ei, cu sportul ei - că na-u numai fotbal -, cu crăciunul și anul ei nou, cu tangoul (terapeutic!), cu deșerturile și sfinții ei, cu mașinile ei sau cu traseele ei turistice. urmează să aflăm în alte capitole și de uruguayul, ba chiar și de antarctica (cu foci, balene, pinguini, dar mai ales cu turiști pensionari).

când raluca a ajuns în chile, m-am pierdut. umorul parcă i s-a volatilizat, acțiunea a devenit încâlcită și a trebuit să bag viteză să mă-ntorc în realitatea mea imediată. mi-am scuturat praful de chicotit cu care am zburat vreme de câteva ore și m-am făcut om serios. în principiu nu trebuie să te hlizești la o bizdoacă, mai ales că aceasta aparține mărețului continent american. trebuie să găsești mijloace să obții cele mai tari satisfacții. și pot spune c-am avut parte de ceva!

sporuri văratice la citi! - și, ca să vă faceți o idee despre cum scrie autoarea, ia de ciufuliți-i un pic blogul de aici.





Un comentariu:

  1. Uăă... Tanti autoarea e chiar miezoasă și blocul e nurliu!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...