YSL, un decadent popo sală plină de tineret la cinema patria, pe o bocnă de nu-mi mai simțeam nasul, m-am încălzit cu sărbătoarea franțuzească închinată unuia dintre ultimii dandy decadenți - yves saint laurent.
pofta ce mă-ncearcă este să compar ecranizarea aceasta, a lui bertrand bonello, cu cea recentă a lui jalil lespert. dar n-o fac, pentru că mie personal mi-a plăcut mai mult varianta aceasta, mult mai stilată (și nu pentru că se fac referințe la proust - saint laurent are edițiile pléiade din proust, fotografia scriitorului și un tablou cu odaia acestuia), ci pentru că am avut senzația că sunt acolo, în anii '60-'70 ai epocii pop glamouroase. dacă celălalt film e biografic, acesta e un eseu vizual.
viața lui saint laurent nu e cronologică, ci prin crâmpeie disparate (și poate că trebuie să vezi celălalt film, mai „clasic“, ca să te prinzi cum e cu mondrian, cu marrakeș, cu haute couture-ul și cu prêt-à-porte-ul.)
supersexoasa blondă aymeline valade dansând într-o discotecă ca-n transă, foarfece tăind textilele pentru ce au să fie, ocheade homosexuale (gaspard ulliel și louis garrel) printre dansatorii unui club, și defilările pe mai multe planuri manechinelor în decoruri somptuoase - sunt imagini pe care regizorul mi le-a fixat pe retină. dar mai ales, dar mai ales COLOANA SONORĂ a filmului care face toți banii (io mi-am bâțâit picioarele cât a ținut muzica!)
desigur că sunt și scene pliciticoase, bunăoară cele dedicate colecțiilor ciudate ale personajului, sau ale hâdului câine sinucis c-o supradoză însă se trec cu vederea (ba chiar m-am înveselit, când la penisuril lui ulliel, fetele au început să se hlizească).
de remarcat apariția veteranului helmut berger, în rolul lui moș saint laurent, uitându-se la rolul tinereții lui în căderea zeilor al lui visconti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu