merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.

gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.

dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.

în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.