Despre traduceri: „Al doilea sex“ de Simone de Beauvoir

a apărut recent la editura humanitas o traducere nouă din „al doilea sex“ de simone de beauvoir, așa-zis manifest al feminismului. prima traducere, din 1998, de la editura univers - la care a contribuit fundația soroș - e o raritate prin anticariate și se vinde la prețuri neverosimile.

e bine că s-a reeditat, evident. probabil că ediția va avea tot un preț mare, poate va fi și cartonată, pentru a rupe gura cumpărătorului de cărți de lux. 

obsedat însă de traducerile de la noi, am luat cele două ediții - a volumului 2 - și le-am comparat cu originalul. traducerea de la univers aparține dianei bolcu. cea de la humanitas aparține iulianei glăvan și cristinei balinte. 

concluzii:

traducerea de la editura univers este mai fidelă originalului, îi menține majoritatea cuvintelor, în vreme ce la editura humanitas unele cuvinte sunt „neaoșizate“ - poate pentru că trebuia să se diferențieze prin ceva, ca să nu fie identică: 

• pietrificat pentru pétrifier (la humanitas, încremenit)
• fuziune pentru fusion (la humanitas, contopirea)
• stadiu pentru stade (la humanitas, etapă)
• declară pentru déclarent (la humanitas, spun)
• împiedica pentru trébacher (poticni) - (la humanitas, poate interveni ceva - sic!)
• menține perfectul compus (i-a amuzat) pentru a amusé (la humanitas e la prezent, îi amuză)

preferința mea rămâne pentru prima variantă, menținându-mi impresia că citesc chiar originalul. 

ceea ce nu prea înțeleg de ce-a fost nevoie de două traducătoare și două redactoare ca să se-nlocuiască doar câteva cuvinte dintr-o traducere veche!

intelectualul - mămăliga care trebuie să fierbă

emil cioran

singurătate și destin

publicistică (1931-1944)

ed. humanitas, bucurești, 1991

ediție de marin diaconu

în antologia din 1991 de la humanitas, găsesc un articol, intelectualul român, publicat în ziarul mișcarea, când emil cioran avea 20 de ani.

intelectualul cioranian, ca un falus
cu o furie tipic juvenilă, intelectualul cioran militează pentru tărie și masculinitate, văzând parcă în intelectual un falus veșnic erect, într-un perpetuu priapism, ceea ce-i conferă un tragism foarte dureros.

Ceea ce trebuie să caracterizeze pe intelectual este teama de echilibru, teama de liniște, frica de a intra în forme, în cadre insurmontabile, care alcătuiesc o moarte timpurie. (p.13)

bubele intelectualului român, după cioran
tot scărmănând după racilele intelectualului român, cioran ajunge la câteva bube, pe care le recunoaștem, din păcate, supurând și astăzi. iată-le:

1. intelectualul român nu are un stil interior propriu - el preferă să fie o colecție de citate ale altora;
2. corolar: intelectualului îi lipsește un zvâc lăuntric, un dinamism care să ducă la creație - preferând să expună ideile altora (ceea ce fac și eu aici, de altfel :)))
3. nu are curajul indignării, în numele unor preocupări adânci și sincere - ci preferă o monotonie burgheză și prudentă.
4. nu cugetă îndeajuns: Meditațiunea personală este semn de neliniște interioară, iar această neliniște este izvorul și mobilul creației. (p.16) Mulțumindu-se cu o prindere imediată a realului, intelectualul român părăsește analiza și aprofundarea. Aproape nimeni nu urmărește până în ultimele elemente un lucru. (pp.16-17)

de ce o avem mică 

avem o cultură mică pentru că nu vom crea profund și original - zice cioran. ceea ce facem de ceva vreme este să împrumutăm elementele culturilor altor țări - acestea deja intrate în decadență. iar etosul nostru tradițional, din păcate e incapabil să mobilizeze intelectualii.

Nu găsește nimeni caracteristic că noi nu putem crea nimic original și profund în metafizică și muzică, domenii care ilustrează mai viu și mai concludent etosul unei națiuni și stilul ei lăuntric? (p.17)

comentarii 

contaminat, desigur, de la nietzsche, tânărul cioran urlă tinerește după acea energie creatoare care e esența omului. mânjit de teoria formelor fără fond, mai urlă și după original și profund. desigur că nu avea să știe succesul lui george enescu, nu doar în ceea ce privește muzica de inspirație folclorică, dar mai ales în cea extrem de modernă; nu avea să știe nici de brâncuși care va porni de la hobița în parisul modern al formelor universale. 

însă ceea ce-i concedem tânărului cioran sunt ideile legate de intelectualul ca individ - neaprofundarea și superficialitatea. eu personal am cunoscut profesori eminenți vârâți în putoarea teoriilor conspiraționiste sau a celor oculte de tip carlos castaneda. scriitori sau profesori universitari care n-au intrat în ultimii 10 ani într-o galeri de artă, darminte să mai audă de fractali sau de artă fractalică sau de personalități ca isidore isou, de pildă (apropo, de origine română).

nici cu revolta nu stăm mai bine. nici nu-i punem fitil în piața independenței, nici n-o explodăm în mari opere sublimate. ne copleșește lașitatea și lenea, plângându-ne de milă pe la colțuri (sau pe facebook), mușcând vreun tovarăș de cur și așteptând din ceruri vreo leafă sau vreo slujbă, pe la vreun minister.  

despre topuri de cărți

sunt la modă topurile. citești topul, îl memorezi și gata! te-ai procopsit cu the best-uri! ura, ești în elită! căci, nu-i așa? în viața asta scurtă, nu poți să faci toate chestiile, și de ce să nu te delectezi cu ce-i mai bun, cu vârfurile, cu crema cremelor, cu cireșele de pe tort?

acum vreo cinci ani mi-a ejaculat și mie modesta-mi minte o listă cu 100 de cărți de citit într-o viață, după ce, prin fragede juneți, când alții jucau la păcănele, io adunam posedat liste și listuțe, zăpăceam bibliotecarii după planuri editoriale, băteam la cap cititori conesseuri să-mi facă recomandări și, după ce la final, lăsam cărţile găsite să mi le răftuiască inimioara. evident că acum, acestei liste i-aș mai face niscaiva modificări prin părțile esențiale, dar în nici un caz apocaliptice.

cum apocaliptice mi se par unele topuri de cărți. de pildă un top de pe internet, ce și-a mânjit intenția ca un vas de veceu pe care-a rămas, după ce-ai tras apa, colo, un boț de murdărie. e vorba despre top 50 de cărți pe care trebuie să le citești într-o viață (de ce mă-sa trebuie?), boț publicat de glamour magazin. boț preluat, din nefericire pentru ele, de ziarul financiar și de gândul. și da, ați ghicit, mă roade invidia de mă scoate din casă că nu au preluat lista mea.

am scotocit puțin prin pofilele autoarei (retribuite de ziar, bănuiesc), mirela ujică, și-am descoperit ce cărți apreciază ea pe goodreads (de fapt, căror cărți citite le acordă ea cinci stele): o carte despre steve jobs, o carte feministă - lean in, ca și anul gândirii magice (de joan didion!), una de andre agassi. e-adevărat, mai găsim și un salinger, marquez, salinger, chiar și un eliade (!) și ionel teodoreanu!

dar să trecem repede la ce ne roade ficații livrești: ce caută într-un top de cărți esențiale anumite cărți ușurele de le ia vântul, în vreme ce altele, grele lipsesc, deși au făcut în istoria culturală a umanității gropi adânci de nu le mai astupă veacuri de literatură?

putem să-i iertăm autoarei, mirelei ujică adică, trilogia lui tolkien, dar împăratul muștelor? dar memoriile lui sherlock holmes? dar pe drum de kerouac? două cărți de truman capote? ce facem? îl omitem pe cehov, dar băgăm mic dejun la tiffany. putem să-i iertăm siddhartha a lui hesse (mai explică melteanului cum să treaba cu budismul), dar să lipsească flaubert? înțelegem că proust nu e deloc facil, dar harry potter în loc de poe, stendhal, balzac, goethe? de ce micul prinț și nu andersen sau grimm? de ce lipsesc atunci - știu că v-așteptați la asta :) - dan brown și coehlo?

nu ne legăm de studiile autoarei, nici de gusturile dumneaei, dar cum majoritatea recomandărilor s-au vrut canonice, măcar să fi avut profesionalismul să fi păstrat criteriul până la final.

o altă autoare (blogăriță studentă de data aceasta, de aceea i se vor ierta greșelile, în mizericordia blogosferică) alătură pe lista ei de 104 cărți, acelorași titluri canonice, arta compromisului de ileana vulpescu, scarlet de alexandra ripley (urmarea de la pe aripile vântului), scrisoare de dragoste de drumeș, cel mai mare secret și copiii matricei de david icke (sic!), alchimistul (evident) și ne-om întâlni în cer de pavel coruț! are mult umor blogărița, nu-i așa? mai lipsea dan puric cu una dintre cele trei volume.

de fapt, ideea postului acestuia este că ori luăm un criteriu și nu-l lăsăm din mână (fie cel canonic recunoscut, fie cel al preferințelor personale), fie lăsăm dracului orice clasificare și-nșiruim la bunul nostru plac, c-așa vrea mușchiul nostru, ce cărți vrem noi. și cărți proaste, și cărți bune, că doar ce mama mă-sii, e democrație! dostoievski, paulo coelho, tot cărți au scris până la urmă, și unul, și altul. nu-i așa?

cum să scrii pe blog pentru bani

mă mai întreabă câte unul dintre cei care știu că am blog:
- de ce bă, dragoșe, nu câștigi bani din blog? că doar ești vechi, domnule! acuma faci și chestii video...
- nu mă pricep, îi răspund.
dar azi n-am mai rezistat!
când un foarte bun amic îți reiterează întrebarea, trebuie să zici: hait! ia să mișc, cumva, din blog!

și de unde să-nveți decât de la maeștri? c-așa știu eu din povești - dacă vrei să înveți ceva, du-te la ăia bunii, du-te la elite! zis și făcut! am luat eu frumușel trei blogări despre care am auzit că sunt connaisseuri într-ale notorietății - adică adună mii de cititori - și-ntr-ale atragerii, ca muștele la miere, compeniilor dornice să-și facă publicitate, pe bani. și m-am apucat să le descifrez rețeta de succes.

intru pe blogul lui zoso. sus, un banner promovează în transă niște gadgeturi, iar în josul unui post e chiar o librărie online - libris.ro - care-și leagănă promoțiile. ia să vedem ce scrie faimosul blogăr de atrage ca un magnet companiile și banii, mă întreb. și ce găsesc pe ziua de azi?

1. câteva poze bășcălioase despre ponta gânditor. ei, orice blogăr mai face chestii ușurele, îmi zic. și eu mai pun nuduri care citesc. așa că ia să mai luăm un post.
2. cum alegem o cameră foto mirrorless. neinteresant, îmi spun, o fi vreun trend să-și ia lumea așa ceva! ce legătură o fi între librăria libris și camera foto? mister! mai caut...
3. un filmuleț despre cum să reușești în america? un tip - pare-se de succes - turuie incomprehensibil despre cum a făcut el facultatea în america. nu prea înțeleg. zoso îi vânează greșelile. e oare pro sau contra? ce să înțeleg eu din asemenea post? e de bine sau e miștocăreală?

poate am dat eu peste o zi fără inspirație, îmi spun. așa că intru pe top articole: dragă erica. e ceva sentimental, dar intru, dau click pe un link și mă trezesc pe un site porno.
hm! asta să fie rețeta succesului?

2. intru pe blogul lui cabral. îl știu, tipul citește de pe prompter știrile de la acasă tv, un post pentru femei. dar poate ca blogăr, tipul e ok. nu degeaba abbott are un banner, iar pateul bucegi îmi zâmbește cremos dintr-un colț. ia să vedem niște posturi. de ce oare atrage cititorii?

1. cabral pune niște poze, îmi spune despre sony slt-a99v | 16mm F8 1/250 iso100 (?) și mă invită să fug în lume cu el. nu înțeleg ce vrea de le mine și mă simt prost.
2. mai găsesc un post despre cum merge cabral la sală și cum face el poze de pe motoretă.
3. mai caut un articol de succes și dau peste este corect ca fata să ia întotdeauna numele de familie al băiatului? descopăr că articolul are 87 de comentarii care mai de care mai inepte. 

hm! asta să fie rețeta succesului?

intru pe blogul lui radu f constantinescu. văd că tipul tocmai a scos o carte, filozofia sexului, la editura curtea veche. epuizată, cică. un tip mai citit, îmi spun și trec repede să-i citesc posturile. bannerul avon tronează alburiu, cu litere roz.

1. un post despre oamenii frumoși care au participat la lansarea cărții sale. înțeleg, orice autor e vanitos, postul vrea să măgulească.
2. mai jos, un post intitulat poza aia în care te strâmbi. e o înșiruire de propoziții. le găsesc incomprehensibile. tipul e filozof, deci e complex. insist. tot nu înțeleg. ceva cu viață, siguranță, viteză, contracte. se poate înțelege nimic și orice. 
3. și mai jos, un text despre aplicația star taxi. un post plătit probabil, deși nu scrie. 
4. mai jos, un post începe că facebook-ul e o mare invenție. ies repede.

pentru că m-a lovit rețeta! rețeta succesului!

scrii despre motociclete, camere foto, aplicații, faci bășcălie, pornoșaguri, scrii banalități incomprehensibile și evrika! companiile te sprijină cu bani, pentru publicitate.
să curgă banii deci!

o ediție înapoiată a poeziilor lui eminescu, girată de academia română

la bookfest mi-am cumpărat o ediție de poezii de eminescu, în colecția de lux „opere fundamentale“ a academiei române și a fundației naționale pentru știință și artă, sub egida lui eugen simion. m-a costat 90 de lei, în casetă și țiplă, fără a putea fi răsfoită.

există faimoasa ediție a lui eminescu, inițiată de perpessicius și continuată de petru creția și dumitru vatamaniuc, în 16 volume masive (1939-1994). ediție ce a fost preluată în aceeași colecție, de „opere fundamentale“, în șapte volume de dumitru vatamaniuc (1999-2000) și care respectă în mare ediția anterioară, cu câteva lipsuri totuși (vezi articolul lui ion simuț) - adică lipsesc poeziile găsite de petru creția și publicate în revista manuscriptum nr. 1/ 1991 și corespondența cu veronica micle publicată de polirom. în fine, eu nu aveam nevoie de întreaga serie și m-am bucurat de volumul acesta stingher, doar de poezii.

un volum care doar costă bani
dar, ce să vezi? acest volum nu e unul serios editorial, ci unul scos doar din considerente materiale.

nu doar că, la fel, poeziile publicate în manuscriptum lipsesc din nou, dar editorul e altul (poate și pentru că domnul vatamaniuc are acum 94 de ani). numele lui este nicolae georgescu, fost decan al facultății de jurnalism, comunicare și relații publice al universității spiru haret și asiduu publicat la editura floare albastră (cum vedem în cv-ul dumnealui de aici). ei bine, acesta se întoarce la ediția perpessicius, din 1939 și este preocupat mai degrabă de reevaluarea punctuației poeziilor - idee pe care nicolae manolescu o găsește aici interesantă - decât de integralitatea poeziilor.

astfel, în 2014, în loc să ne îndreptăm spre o ediție contemporană - doar e girată de academie și costă 90 de lei! - după ultimele exigențe și descoperiri, domnul nicolae georgescu se întoarce și publică o ediție de acum un secol și ignoră descoperirile eminescologice de acum 23 de ani ale lui petru creția.

editori incompetenți
deci, domnule eugen simion și domnule nicolae georgescu, pentru că mi-ați oferit un rebut pe mulți bani, sunteți doi incompetenți.
.

„ficțiuni reale“ de florin piersic jr.

Reguli de participare. Scrie o povestire la persoana întâi. Nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării. Povesteşte ce ţi s-a întâmplat pe parcursul unei singure zile. Dacă poţi, restrânge acest segment la o oră. Fii prozaic. Povestirea poate fi reală sau inventată. (p.7)

știm cu toții: tot românul scrie. prin secolul 19, heliade rădulescu îi îndemna pe toți să scrie de dragul nașterii unei literaturi naționale. acum, în secolul 21, florin piersic jere îi îndeamnă pe toți să scrie de dragul publicării la humanitas. 

se ia deci vedeta: florin piersic jere. scriitor publicat tot la humanitas cu romantic porno. apoi se „gândește“ proiectul (pe facebook). se ia grupul țintă (oricine, doar să-nșire vorbe - nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării - doar să fie prozaice). băi frate, și să vezi ce-o să facă florinel al nostru! cogeamitea antologia jmekeră! ce avangardă? ce urmuz? ce tzara? ce ionesco? piersic, musiu, nu glumă! i-auzeà: nu mai există reguli, în afară de cea care te obligă să respecţi limita de cinci sute de caractere, cu tot cu spaţii - zice el. și mă ia regretul - dacă aflam mai devreme, puteam și eu povesti cum mă șterg liniștit la fund pe budă. numai să respect limita de cinci sute de caractere. bravo, băiatule! păi, tu ești genial, pupa-te-ar tata! 

totuși, pe florinel îl roade o ambiție ascunsă: facebook-ul ca facebook-ul, dar să n-aibă el numele pe încă o carte la humanitas? atâta are și el: ambâțul ăsta! să mai vadă el în librării (încă) o dată numele lui pe o copertă humanitas? așa că să se mai alinte un pic:

De la bun început am spus că eu nu voi publica nici o povestire în acest volum. Scuze că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi că nici măcar n-am respectat regulile. Oricum, mai lucrez puţin la titlu. Cuvânt înainte e un clişeu tare obosit. (p.8)

și cartea e lansată. la humanitas. buuuuuun.

iaca curiozitate. și se ia linkul acesta - http://www.humanitas.ro/files/media/fictiuni-reale.pdf - și se citește puțin rezultatul. o parte din capodoperă, carevasăzică. sunt primele ficțiuni reale. dar surpriză! toate cele trei scrieri (mă rog, ce-or fi) par scrise de copii de clasa a patra. să le luăm pe fiecare, școlărește:

***

în prima ficțiune reală, fetița costinela caraene e în clasa întâi. ea înșiră cuvinte despre sora ei de cruce leila. lor le plac cărțile de aventuri. lor le citește tata. despre winnetou, nscho tschi și altele. ele se fac surori de cruce. la final leila povestește despre un film porno. și florin piersic jr. are o carte „romantic porno“. ce coincidență! 

în a doua ficțiune reală, eleva manuela mureșan înșiruiește cuvinte despre cum a rămas ea blocată în lift. ea vrea să se amuze când scrie, dar nu reușește. căci noi, când citim, ne enervăm. astfel, ea scrie: Duc sticla la gură şi trag o duşcă. Doamne, ce bună e. Mă pun pe băut. Sorb cu sete, cu plăcere şi mai ales de nevoie. Trebuie să golesc sticla cât mai repede dacă vreau să fac pipi în ea. Ştiu c-ar merge şi o ţigară, dar mă tem că în lift e periculos – aş putea arde ca un şobolan. Desfac pachetul de Savoiardi şi... (p.16) și totul se termină când vecinii o găsesc în lift și îi spun cuvinte urâte. manuela mureșan vrea să ne amuze când scrie cuvintele vecinilor, dar noi, când citim, ne scârbim. căci ele sunt vulgare:
- E o zdreanţă. E beată, nenorocita. 
- Boschetaro!
- O drogată. 
- Cine eşti, fă, aurolaco? 
- Nea Gică, cheamă, bre, poliţia. (p.17)
noi bănuim că manuela mureșan se uită la emisiunile lui mircea badea de la antena 3.

în a treia ficțiune reală, eleva ioana chicet-macoveiciuc povestește despre un dosar. ea începe promițător, căci povestește cum ea se trezește într-un loc necunoscut și fără să știe cine e. noi ne putem gândi la povestirea lui kafka despre cum se trezește el gândac. astfel, ea scrie: Deschid ochii. Gresie albă. Nişte vârfuri de cizme maro de piele, necunoscute. Ridic capul. Faianţă albă, uşi de termopan alb, o targă goală. Un spital. Sunt într-un spital. Oare ce caut aici? (p.20) nici noi nu știm ce să căutăm, căci nu găsim nimic frumos sau plăcut mai departe. aflăm doar că fata care se trezește în spital a căzut în cap. ea nu știe nimic și nu simte nimic. ea doar se bucură că e slabă. și strânge un dosar la piept. gata.

***

habar n-am ce i-a convins pe editori să publice așa ceva. probabil că numărul mare al co-autorilor (67, dac-am numărat bine) care-și vor pune rudele să cumpere cartea, ca humanitas să-și recupereze măcar costurile cu hârtia. că doar n-o avea florinel atâția bani să cumpere tot tirajul. 

răposata mea mamă - Dumnezeu s-o odihnească - avea o vorbă, foarte potrivită aici: dacă toate muștele ar face miere, ar fi și la curul cățelei.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.

câteva chestii despre noul icr

nu am înțeles de ce atâta agitație cu salonul de carte de la paris. evident că fiecare dintre miile de scriitori de pe la noi și-ar dori să-mpuște o traducere într-o engleză, franceză sau germană pe banii statului. sau măcar o călătorie moca. ceea ce să recunoaștem, nu se întâmpla nici pe vremea lui patapievici. 

 *

pe vremea lui h.-r. patapievici şi a echipei sale, îți lansai cartea în aleea alexandru doar dacă erai gabriel liiceanu. altfel te loveai de lipsa răspunsurilor la mailurile oficiale.

*

mă îndoiesc că dacă scoteai o carte la editura dacia din cluj, de pildă, încăpeai pe rafturile lui liiceanu, pleșu și patapievici de la standurile românești ale târgurilor de carte organizate cu icr.

*

nu mai pot perimații de marga sau gârbea de indignările din online sau de refuzurile din offline ale lui djuvara etc. atâta timp cât antonescu și ponta sunt la putere, intelectualii contra, ciocu' mic. intelectualii, pare-se, se fac că nu au aflat că tot ce e stat, e politic (în sensul rău). 

*

a scrie istorii ale filozofiei sau piese de teatru fără spectatori nu înseamnă că automat te pricepi să conduci instituții. unde e minte multă, e și prostie (vezi comunicatele de presă icr).

*

a devenit o adevărată modă să fii contra lui marga (că parcă a fi greu să fii contra unui om prost).

*

h.-r. patapievici şi echipa sa a dovedit o reușită a managementului cultural în românia, dar care a necesitat câțiva ani buni și o libertate garantată la nivel "despotic". ceea ce-i nedumerește puțin pe stângiștii ca rogozanu, de pildă. e ceva dincolo de principiile stângii ca o instituție a statului să funcționeze după criterii capitaliste, și cu un conservator cu simpatii liberale în frunte.

 *

orice apropiere (chiar și instituțională) față de actualul icr e socotită by default un hiper-compromis, o grețoasă încălcare a valorilor. e ca și cum nu vrei să ai de-a face cu parlamentul european, pentru că sunt eba, becali și vadim tudor acolo.

di pi la sușeava

duminică am ajuns la suceava, oraș pe care l-am mai vizitat doar o dată, la 11 ani, într-o tabără.

pe o vreme rece, cu zăpadă și zloată, am pornit pe urmele descoperirii centrului orașului și a câtorva obiective, în ciuda lipsei totale a plăcuțelor indicatoare. probabil că primăria mizează pe oferirea de experiențe tari turiștilor, rătăcindu-i.

un oraș pustiu, cum am observat că au devenit toate orașele româniei duminica, de la un timp chiar și bucureștiul. până la urmă, n-am avut vreme decât să vizitez mânăstirea ioan cel nou, în a cărei biserică uriașă accesul era interzis, în afara unui culoar delimitat de două sfori, ce ducea pesemne la niște moaște. nu am înțeles dacă biserica e oprită pe veci vizitării, sau erau doar niște mofturi clericale ad-hoc.

am pornit voinicește apoi spre cetatea de scaun, pe marginea unui parc înzăpezit, apoi pe marginea cimitirului orașului. ieșisem de mult din oraș, până ce-am dat de muzeul satului bucovinean, lângă care, pe fundal, cetatea de scaun a sucevei stătea năpădită de zăpadă, dezolantă și mult mai mică decât mi-o aminteam în copilărie. evident că accesul era interzis, din cauza zăpezii.

***

cea mai frumoasă a fost participarea la un cenaclu literar, dar despre asta voi povesti mâine.

care reviste literare?

mor revistele literare? dar nici nu le-auzeam că respiră.

am citit amuzat cum câțiva scriitori români au inițiat o petiție către victor ponta prin care cer subvenții pentru revistele literare ale uniunii scriitorilor care, nefiind vreodată susținute de principii de performanță culturală, pe o piață aproape inexistentă, nu mai au bani de salarii și tipografie.

din câte știu eu, în capitalism, orice organizație privată caută sponsorizări și mecenate care să le susțină. și se luptă, prin calitatea materialelor, să demonstreze că le merită. or, în cazul de față, revistele sunt beneficiarele vechiului sistemului comunist și neo-comunist, adică sunt susținute din banii impozitelor noastre. 

din punct de vedere al acestui mod de lucru, mulți scriitori nu sunt diferiți de politicieni. nu fac nimic să scoată literatura română (și revistele fac parte din ea) din anonimat, nu fac nimic să iasă în evidență prin produse de valoare, comparabile măcar cu cele europene. doar stau în posturile lor calde de redactori și cronicari și așteaptă următorul salariu de la buget. exact ca în orice instituție publică - indiferent ce faci, salariul vine oricum, dacă te susține cine trebuie.

ei bine, domnilor, surpriză! de treizeci de ani încoace, tovarășul iliescu & co. ne-a propus capitalism pe pâine și în capitalism există competiție și valoare, nu cerșeală de la stat, fără nimic în schimb. mai întâi scrieți bine, treceți pe online dacă nu sunt bani de print, și oamenii vor ajunge oricum la voi. promovați-vă prin calitate, nu prin orgolii și partipriuri. propuneți proiecte pentru fonduri europene și nu vă mai milogiți atâta. învățați voi înșivă, și nu-i mai învățați pe alții. desființați-vă revistele dacă nu mai sunt bune și înființați-le din nou, când veți ști cum se fac lucrurile.

în calitate de contribuabil, aș subscrie la zeci de petiții să nu mai susțin din munca mea scriitori ce scriu, de exemplu, despre fuego sau gigi becali. să susțin critici literari gen horia gârbea (care oricum și-a găsit post la icr) sau dan cristea. dacă li se pare că timpul le-a luat-o înainte, să iasă frumușel la pensie, oricum usereul nu-i va lăsa să moară de foame. 

merităm să fim alegători?

provocat de un articol în care s-a încercat legitimarea ne-mersului la vot, am conștientizat (chiar la mine însumi) viciul de gândire al alegătorului român: gândirea unilaterală, către ceilalți - ceea ce se întâmplă în politică nu e vina mea, ci a celorlalți. odată ce am votat și odată ce-mi plătesc impozitele, trebuie să beneficiez de toate drepturile mele de cetățean. investiți de mine cu putere, ei trebuie să-și facă treaba. mi-e de-ajuns să-i supraveghez de la televizor. 

ei bine, nu-i chiar așa.

așa cum suntem supravegheați de stat prin lege, și noi trebuie să supraveghem statul continuu. câți dintre noi își fac treaba perfect la serviciu, fără a fi supravegheați de șef? iar câți șefi pot rămâne șefi dacă subordonații lor nu-și fac treaba? este o relație bilaterală, reciprocă. ca titulari ai contractului social - minoritari sau majoritari - avem nu doar drepturi, dar și obligații. dacă nu ne îndeplinim obligațiile, mai avem dreptul, oare, să țipăm după drepturi?

la fiecare patru ani, țipăm la aleșii noștri că și-au uitat obligațiile, dar oare noi nu le-am uitat de 20 de ani încoace? mai ales, de la votul uninominal încoace?

- știm cine e reprezentantul nostru în parlament? cine la senat? cine la cameră?

- știm din ce partid fac parte?

- știm unde le este cabinetul?

- am fost la ei vreodată în audiență, atunci când am avut vreo problemă - am rămas fără job sau fără casă? câți bătrâni fac coadă la cabinetele parlamentare pentru problemele lor?

- le-am urmărit activitatea din parlament - din ce comisii fac parte? cum au votat? de câte ori au luat cuvântul?

orice informație poate fi totuși ușor accesată pe internet.

dacă vom spune că n-avem timp, trebuie să ne ocupăm de noi, și ei pot spune că n-au timp pentru noi, trebuie să se ocupe de ei.

nu spun că trebuie să ne transformăm în revoluționari de profesie, dar atunci când ne-ajunge cuțitul la os, câți ne gândim la cel ne reprezintă?

desigur, e ușor să ne gândim numai la băsescu și la antonescu sau ponta, conform obiceiului comunist că șeful contează, și nu pulimea. totuși, dacă pe vremea lui ceușescu aveam nevoie de-o locuință, mergeam la el sau la secretarul de partid al întreprinderii?

desigur, e ușor să ne vedem de treaba noastră, așa cum ei își văd de a lor. o dată la 4 ani ei își aduc aminte de noi, noi ne aducem aminte aminte de ei. e un contract social comod, în care obligațiile (ca și drepturile) se îndeplinesc în câteva zile de campanie electorală. e ca și cum am munci doar în ziua dinainte de salariu. e ca și cum am fi români doar de 1 decembrie.

mi se face silă de sila pe care o afișează cei care vociferează injurii la adresa politicenilor - fie ei băsești sau antonești. ei au pe deplin politicienii pe care îi merită.

faceți-vă un test:

- când ați citit ultima oară constituția?

- știți să nominalizați ultimii doi senatori și deputați care v-au reprezentat în parlament?

- știți unde le sunt cabinetele locale?

- câte petiții ați trimis la guvern sau la parlament?

- puteți nominaliza măcar 5 legi care au fost adoptate anul ăsta?

- aveți cunoștință de vreo platformă electorală?

dintre cele de mai sus, multe se aplică și în ceea ce mă privește. un pas însă eu am făcut anul acesta. în scandalul icr, mi-am găsit timp să trimit o petiție în nume personal, la care mi s-a răspuns. de asmenea, am ieșit în stradă la protestul din fața icr. și acestea din principiu, și nu pentru că mă afecta persoanal.

însă ce aș putea face, ca cetățean (european), când ceva mă va afecta personal, și-mi va ajunge cuțitul la os?

- pot merge la cabinetul reprezentatului în teritoriu;

- dacă nu sunt băgat în seamă, pot insista;

- pot protesta în fața cabinetului, pot chema presa sau televiziunea;

- pot merge la contracandidatul alesului din teritoriu;

- pot suna, ca cetățean european - la numărul 00 800 6789101 sau trimite un email aici;

- pot să mă dezbrac sau să mă piș în fața guvernului;

- pot face greva foamei.

sau pot sta în fața televizorului, discuta cu vecinii, înjura pe băsescu, sau pe antonescu, sau pe ponta etc. sau mă pot văita singur. sau scrie în mass media. sau pe blog.

depinde de mine, nu de ei - ăsta e secretul pe care ne facem că nu-l știm.

voi merge la vot. și voi vota, la fel ca și voi, în necunoștință de cauză. pe baza antipatiei față de chipurile afișate pe stâlpi. fără să mă informez cine sunt ei și ce au făcut în viața lor, până acum. voi vota în mod nerațional și nepractic. și voi avea politicienii pe care mi-i merit.

_________________________________________________________________

despre discursurile elitelor

o amenințare vine întodeauna pentru cel ce face parte dintr-o elită - pierderea legăturii cu ne-elitele.

cum învață limbajul celor care sunt deja aici, îl asimilează și se apucă de muncă pentru a rămâne acolo, pentru a concura cu ceilalți din branșă, caută să-și asume rolul de elită până la capăt. 

premiul literar pentru roman augustin frățilă și-a dorit - cel puțin așa am înțeles eu - să apropie nivelurile: al criticilor „de meserie“ cu cel al publicului simplu, chiar și cu blogărița care citește doar 3 pagini dintr-o carte.

„lumea“ s-a arătat revoltată - iată cine alege: proștii! dar oare nu acceptăm noi să ne conducă viața o majoritate democratică needucată? dar oare romancierii scriu ei exclusiv pentru criticii literari? pentru blogării livrești? oare nici un autor nu și-ar dori ca la cartea lui să se stea la coadă ca la cel mai iubit dintre pământeni? 

câți români citesc cronicile lui nicolae manolescu? câți oameni care citesc cărți prin metrou sau autobuze citesc critică literară „de meserie“? cât de bună e ignorarea „vulgului“, a românului care citește dintr-o carte doar 3 pagini? în temeiul a ce ne permitem să îl desconsiderăm, chiar și dacă ne dăm de stânga? oare o parte din eșec nu aparține și elitelor, care a pierdut contactul cu omul obinuit? oare elitele nu ascund o frustrare că nu sunt în stare, cu toată inteligența lor, să convingă? un medic de elită îl operează și pe colegul său medic, dar și pe baba rada. un instalator de elită îi repară țeava și babei rada. în schimb, nu-l văd pe un manolescu, pe un costi rogozanu, pe un cristian să discute literatură cu baba rada mai mult de 3 secunde.

 

academicienii români, unii sclipitori, organizează conferințe în care-și expun, între ei, ideile. câți ne-academicieni participă la ele? câți „beneficiază“, de fapt, de ele? voi, cei care citiți, puteți enumera măcar 5 academicieni români? știți măcar prin ce realizări anume au devenit academicieni? ați fost la vreun colocviu academic? sau dacă da, ați înțeles ceva?

în străinătate, oamenii de știință își transformă lucrările de doctorat în cărticele de popularizare. au nevoie de public, e semnul lor de sănătate culturală, se străduiesc să transmită mesaje la toate nivelurile dacă ar putea, se străduiesc să-și facă cunoscute realizările cât mai multor oameni. și, conștienți că au pierdut un limbaj simplu, accesibil, caută ajutor nespecializat - din partea redactorului, al soției, al prietenilor. 
la noi, limbajul e voit neologistic și specific. sunt elitele noastre snoabe, proaste sau incapabile?

la noi, dacă nu ești „de meserie“, ești paria. poate de aceea goana după diplome, după recunoaștere academică. dacă nu ești dintre ei, ești luat la mișto, ți se adresează cu surâsuri condescendente, ești repede expediat. singura rețetă să fii băgat în seamă este să îi adori, să le faci soclu. cu cât laudele sunt mai deșănțate, cu atât în ochii lor par mai normale. în schimb, orice critică este întâmpinată cu dușmănie și ranchiună. normele academice sunt aruncate cât colo, furia și vanitatea e coborâtă din pod și orice este permis.
ce e de făcut? să nu lăsăm să dispară copiii care strigă tuturor că împăratul e gol.

_____________________________________________________________

nicolae manolescu, „jurnalistul“ amator cu pică pe blogări

am fost notificat că în adevărul de weekend, nicolae manolescu scrie despre mine (cum desigur ghiciți, negativ).

de ce scrie despre dragoș c butuzea nicolae manolescu?

cred că ați ghicit despre ce e vorba. este despre premiul literar augustin frățilă, de 10 000 de euro, acordat de asociația casa de cultură pentru cel mai bun roman al anului 2011. în care domnul nicolae manolescu - șef al uniunii scriitorilor, șef al revistei românia literară, ambasador unesco, cel care odinioară făcea și desfăcea scriitori - nu face (vai!) parte. dacă o școală din provincie l-ar fi chemat să acorde un premiu literar de 100 de euro, nu știu dacă domnul manolescu s-ar fi repezit. deși, venerabilul spune:

în anii din urmă, nu puţine instituţii sau persoane particulare din afara ariei literare au dorit să acorde premii, dar, fără excepţie, ele au apelat la instituţii de profil, cum se spune, pentru a furniza jurii independente şi competente.  premiile nu se acordă, aşa zicând, în mod direct, ci prin intermediul unor oameni de meserie.

dar când este vorba despre 10 000 de euro, de ce nu este chemat? și, în locul lui, cine sunt chemați? trei alți critici și - stupoare! - 20 de blogări. așa că ia să le zică venerabilul câteva! raționamentul lui manolescu este următorul:  

premisa 1 (argumentul autorității argumentum ab auctoritate și ipostazierea):

(toate) premiile se acordă prin intermediul unor oameni de meserie. autoritatea premiului de aici decurge. 

premisa 2:

cei care acordă premiul (blogării) nu sunt „de meserie“, nu au expertiză pentru un premiu.

concluzie

premiul augustin frățilă nu are autoritate.

dar venerabilul nicolae manolescu nu se oprește aici. folosește același argument al autorității împotriva inițiatorului premiului. pentru bravul intelectual manolescu nu contează că inițiatorul premiului dorește să marketizeze un roman pentru ca acesta să ajungă la cât mai mult public (pentru că și publicul (prin blogări) votează); nu contează că un mecena s-a gândit să îi dea unui romancier român 10 000 de euro, în loc să-i spargă la cazino. nu, pentru venerabilul nicolae manolescu contează orgoliile proprii și frustrarea:

problema este că n-am auzit niciodată până acum de domnul de mezzo şi de asociaţia d-sale. o prezentare prealabilă ar fi fost necesară, între altele, şi pentru a cunoaşte sursa banilor.

există și trei critici literari, alex ștefănescu, dan c. mihăilescu, daniel cristea-enache, dar venerabilul nicolae manolescu trece repede amintindu-i, nu vrea să se certe cu „breasla“, cu cei „de meserie“. și atunci trece la blogări și întreabă:

cine îi alege pe „cei mai influenţi" 20 (presupunem că în materie de literatură)? cine le verifică priceperea?

venerabilul nu dă răspunsul, dar eu îi propun să-l pună pe aghiotantul domniei sale, președintele uniunii scriitorilor filiala bucurești, și el tot blogăr - dar cel mai bun blogăr dintre scriitori (că tot nu-i plac venerabilului superlativele), horia gârbea. dar probabil că e cam ocupat acum, de când e proaspăt vicepreședinte ICR, plătit cu bani de la stat. atunci poate de dan cristea, președintele juriului uniunii scriitorilor? despre cât de meseriași scriu ei despre literatură, aici și aici.

cum scrie despre dragoș c. butuzea nicolae manolescu?

lui nicolae manolescu îi trebuie și un exemplu. doar jurnalistul învață la școală că are nevoie și de „declarații“. așa că ce face venerabilul? nu intră pe vreun blog din cei 20, nu. el intră pe blogul lui un cristian (tânăr editor pasionat, romancier și colaborator vechi la observator cultural) - probabil cel care i-a și semnalat „cazul“. ia o propoziție din comentariul unui blogăr care face parte din juriu - al meu.  dragoș c butuzea. nu știu dacă a citit și comentariile injurioase de dedesubtul comentariului în care un cristian se bălăcărește cu dușmanii săi literari, de fapt, nu asta contează. contează citatul blogărului: 

o mică idee ne putem face citind o intervenţie a lui dragos c butuzea: „în afara celor care activează în ea, industria literară nu există pentru publicul cultivat, moştenite din vechiul regim, revistele literare au rămas instrumente prin care colaboratorii să poată lua nişte bani de la stat.“ am bolduit intenţionat inepţia bloggerului care, împreună cu alţi 19, va hotărî romanul premiat din cele cinci propuse de juriu...

în argumentare, nicolae manolescu comite două erori logice: 

- generalizarea pripită, secundum quid - dacă un blogăr greșește, înseamnă că toți blogării greșesc 

- sofismul - blogărul are opinii inepte despre industria literară și revistele literare, deci are opinii inepte despre literatură (doar sunt din aceeași familie de cuvinte).

revenind la opinia mea ineptă, probabil că nicolae manolescu are dovezi de la institutul național de statistică cum că cei care citesc revistele literare sunt milioane, (românia literară pe care domnia sa o conduce trăiește din fonduri proprii, abonamente și vânzări, fără stipendii) iar toate sondajele din rândul studenților, masteranzilor și doctoranzilor domniei sale, sau cele de la intrarea în cărturești au dovedit că toți cunosc industria literară românească. dar asta domnul manolescu nu trebuie decât să declare că o opinie e o inepție, și așa va rămâne. 

ce mai înseamnă manolescu pentru dragoș c. butuzea?

concluzia venerabilului fost critic literar, actual jurnalist, este că acest concurs este amator. conform dex, amator este cineva căruia îi place ceva, care are pasiune sau predilecție pentru ceva. comițând și eu un argumentum ad hominem, mi se pare mult mai onorabil să fii un blogăr ce scrie din pasiune, decât să fii „de meserie“ și să faci „jurnalism“ prost, ilogic, cu rea credință. amatoristic.

păcat pentru cineva pe care îl consideram până nu demult un reper intelectual. 

___________________________________________________________________

răspuns de la guvernul ponta referitor la ICR