despre discursurile elitelor

o amenințare vine întodeauna pentru cel ce face parte dintr-o elită - pierderea legăturii cu ne-elitele.

cum învață limbajul celor care sunt deja aici, îl asimilează și se apucă de muncă pentru a rămâne acolo, pentru a concura cu ceilalți din branșă, caută să-și asume rolul de elită până la capăt. 

premiul literar pentru roman augustin frățilă și-a dorit - cel puțin așa am înțeles eu - să apropie nivelurile: al criticilor „de meserie“ cu cel al publicului simplu, chiar și cu blogărița care citește doar 3 pagini dintr-o carte.

„lumea“ s-a arătat revoltată - iată cine alege: proștii! dar oare nu acceptăm noi să ne conducă viața o majoritate democratică needucată? dar oare romancierii scriu ei exclusiv pentru criticii literari? pentru blogării livrești? oare nici un autor nu și-ar dori ca la cartea lui să se stea la coadă ca la cel mai iubit dintre pământeni? 

câți români citesc cronicile lui nicolae manolescu? câți oameni care citesc cărți prin metrou sau autobuze citesc critică literară „de meserie“? cât de bună e ignorarea „vulgului“, a românului care citește dintr-o carte doar 3 pagini? în temeiul a ce ne permitem să îl desconsiderăm, chiar și dacă ne dăm de stânga? oare o parte din eșec nu aparține și elitelor, care a pierdut contactul cu omul obinuit? oare elitele nu ascund o frustrare că nu sunt în stare, cu toată inteligența lor, să convingă? un medic de elită îl operează și pe colegul său medic, dar și pe baba rada. un instalator de elită îi repară țeava și babei rada. în schimb, nu-l văd pe un manolescu, pe un costi rogozanu, pe un cristian să discute literatură cu baba rada mai mult de 3 secunde.

 

academicienii români, unii sclipitori, organizează conferințe în care-și expun, între ei, ideile. câți ne-academicieni participă la ele? câți „beneficiază“, de fapt, de ele? voi, cei care citiți, puteți enumera măcar 5 academicieni români? știți măcar prin ce realizări anume au devenit academicieni? ați fost la vreun colocviu academic? sau dacă da, ați înțeles ceva?

în străinătate, oamenii de știință își transformă lucrările de doctorat în cărticele de popularizare. au nevoie de public, e semnul lor de sănătate culturală, se străduiesc să transmită mesaje la toate nivelurile dacă ar putea, se străduiesc să-și facă cunoscute realizările cât mai multor oameni. și, conștienți că au pierdut un limbaj simplu, accesibil, caută ajutor nespecializat - din partea redactorului, al soției, al prietenilor. 
la noi, limbajul e voit neologistic și specific. sunt elitele noastre snoabe, proaste sau incapabile?

la noi, dacă nu ești „de meserie“, ești paria. poate de aceea goana după diplome, după recunoaștere academică. dacă nu ești dintre ei, ești luat la mișto, ți se adresează cu surâsuri condescendente, ești repede expediat. singura rețetă să fii băgat în seamă este să îi adori, să le faci soclu. cu cât laudele sunt mai deșănțate, cu atât în ochii lor par mai normale. în schimb, orice critică este întâmpinată cu dușmănie și ranchiună. normele academice sunt aruncate cât colo, furia și vanitatea e coborâtă din pod și orice este permis.
ce e de făcut? să nu lăsăm să dispară copiii care strigă tuturor că împăratul e gol.

_____________________________________________________________