„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.