m-așteptam la ceva surprinzător, știind că în românia fondane a întemeiat un teatru de avangardă, că a fost influențat de șestov, nietzsche, keirkegaard, că a scris despre baudelaire un cogeamitea volumul (apărut recent la editura art). m-așteptam deci la multă emoție.
spectacolul a început bine: o marionetă zăcută pe o valiză, luminată alb într-un decor negru. sosesc apoi și cei doisprezece actori-dansatori, care îmi transmit prin dansul lor o stare de agitație, că ceva se întâmplă. au valize și își aruncă unul altuia capete umane ca niște mingi.
totul a fost până am prins mișcările. ei bine, acestea s-au repetat până la finalul spectacolului. nici o emoție la monologurile - ce bine că au fost rare! - din opera lui fondane. nici o emoție la simularea călătoriei spre lagăr, nici o emoție chiar și la scena gazării. luminile prea pline de roșu, scena prea neagră, ispititoare la somn mai degrabă, decât dramatică.
dar au fost și lucruri care mi-au plăcut: puținele dansuri evreiești mi-au trimis spiritul acela ludic evreiesc, al dragostei de viață, împreună. de asemenea, dansatorii și-au arătat potențialul. din păcate, insuficient fructificat.
„un strigăt de protest la adresa discriminării rasiale și a războiului“ se scrie pe descrierea piesei de pe sait. mie mi s-a părut un discurs lung întretăiat, care să te facă să picotești.
ps. nu am înțeles de ce partea video anunțată a lipsit cu desăvârșire. de asemenea, scenele găsite pe internet din același spectacol de la centrul național al dansului din 2010 diferă cu mult de cele văzute de mine aseară. de asemena, maia morgenstern de pe afiș a lipsit. deși nu cred că ar fi putut va putea „salva“ în nici un caz piesa.
Un articol excelent!
RăspundețiȘtergere