dacă n-aţi auzit de personajul real al acestui roman, chris mccandless, tânărul de 24 de ani care, dupa ce a făcut doi ani autostopul prin s.u.a., a murit în 1992 în alaska, la capătul a trei luni în care reuşise să trăiască din ce îi oferea natura (fructe, vânat) şi cărţile (thoreau, tolstoi, gogol), ar trebui să citiţi cartea, pentru că are un mesaj profund uman - trebuie să-ţi urmăreşti visul şi să lupţi pentru el până la capăt.
întrebarea pentru concurs este:
care este visul cel mai aprig pe care l-aţi avut şi ce eforturi aţi făcut pentru a-l realiza?
răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până marţi, 9 sept., ora 12,00. voi fi subiectiv și voi premia răspunsul cel mai fain. posesorul va primi romanul prin poştă.
succes!
Unul dintre visurile mele a fost să particip la o olimpiadă şi să ajung la etapa naţională... Poate că nu veţi considera că este un vis "aprig", dar pentru mine a fost. Aşadar, pentru a-mi împlini acest vis mi-am zis să particip la olimpiada de geografie de anul acesta pentru că îmi place foarte mult această ştiinţă. De prin ianuarie/februarie 2014 am început să studiez ceva mai mult la geografie. Etapa pe şcoală am trecut-o uşor, după zeci de ore dedicate studiului. La etapa judeţeană am mers cu zâmbetul pe buze... Nu mă aşteptam să merg mai departe. Dar în seara de după olimpiadă (într-o sâmbătă) am primit un telefon. Era profesoara mea (nu dau nume). Mi-a zis: "Mergi la naţională! De luni începem pregătirea!" Eu am zis:"Vorbiţi serios?" Nu mă aşteptam la asta. Au urmat zeci şi zeci de ore de studiu şi aprofundare. Am dedicat mult timp (şi eu şi profesoara mea) geografiei. Pănă în aprilie am învăţat cât de mult am putut. Pentru a putea studia destul, am fost nevoit să lipsesc de la ore o perioadă. Mă duceam doar la matematică şi română. În cele din urmă a venit olimpiada. Am mers la Bacău. 6 zile. Am obţinut un punctaj general de 79,50. La proba practică luasem 90 puncte, dar această notă nu reprezenta decât 25% din nota finală. Am obţinut şi două premii...
RăspundețiȘtergereAşadar, îmi împlinisem visul. Dar, a trebuit să recuperez materia la celelalte obiecte...ceea ce a luat ceva timp. Totuşi, profesorii au fost îngăduitori cu mine şi mi-au dat timpul necesar, plus că le câştigasem simpatia colegilor.
Unul dintre visurile mele a fost să particip la o olimpiadă şi să ajung la etapa naţională... Poate că nu veţi considera că este un vis "aprig", dar pentru mine a fost. Aşadar, pentru a-mi împlini acest vis mi-am zis să particip la olimpiada de geografie de anul acesta pentru că îmi place foarte mult această ştiinţă. De prin ianuarie/februarie 2014 am început să studiez ceva mai mult la geografie. Etapa pe şcoală am trecut-o uşor, după zeci de ore dedicate studiului. La etapa judeţeană am mers cu zâmbetul pe buze... Nu mă aşteptam să merg mai departe. Dar în seara de după olimpiadă (într-o sâmbătă) am primit un telefon. Era profesoara mea (nu dau nume). Mi-a zis: "Mergi la naţională! De luni începem pregătirea!" Eu am zis:"Vorbiţi serios?" Nu mă aşteptam la asta. Au urmat zeci şi zeci de ore de studiu şi aprofundare. Am dedicat mult timp (şi eu şi profesoara mea) geografiei. Pănă în aprilie am învăţat cât de mult am putut. Pentru a putea studia destul, am fost nevoit să lipsesc de la ore o perioadă. Mă duceam doar la matematică şi română. În cele din urmă a venit olimpiada. Am mers la Bacău. 6 zile. Am obţinut un punctaj general de 79,50. La proba practică luasem 90 puncte, dar această notă nu reprezenta decât 25% din nota finală. Am obţinut şi două premii...
RăspundețiȘtergereAşadar, îmi împlinisem visul. Dar, a trebuit să recuperez materia la celelalte obiecte...ceea ce a luat ceva timp. Totuşi, profesorii au fost îngăduitori cu mine şi mi-au dat timpul necesar, plus că le câştigasem simpatia colegilor.
PS: în internatul liceului la care am stat pe parcursul olimpiadei am cunoscut şi câţiva olimpici care nu veniseră la olimpiadă pentru a concura sau pentru a învăţa ceva. Unii veniseră doar ca să facă panaramă... atunci mă simţeam "în sălbăticie".
ȘtergereOk. Şi eu m-am distrat...nu am stat numai cu nasul în cărţi...dar nu m-am comportat ca un animal sălbatic.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereSunt o mare iubitoare de limba franceză, aşadar, din şcoala generală mi-am dorit intens să ajung la Paris. Am visat cu ochii deschişi până când, în anul 2005, cu ajutorul unei prietene de la primul meu loc de muncă, am aplicat pe ultima sută de metri la un concurs literar la care am participat cu un text despre un vis ce trebuia să conţină 10 cuvinte impuse de regulament. A fost un moment de inspiraţie şi intuiţie dincolo de mine, eram într-o fervoare greu de explicat, eu, care de obicei sunt asemenea unui melc :) Când am reuşit să câştig acolo un premiu, a fost o nebunie ... Totul a fost ca într-o cursă contracronometru, căci trebuie să menţionez că visul meu nu s-ar împlinit fără ajutorul financiar al mamei mele, o prietenă adevărată, căreia îi mulţumesc din inimă. :) Am ajuns acolo, în oraşul reveriilor mele, şi a fost mai presus de tot ce mi-am imaginat, încă mă gândesc frecvent la acele momente pe care le păstrez în amintire ca definitorii pentru ceea ce pot să fiu, dacă ies din cochilie. :) Tot atunci, am reuşit să pun mâna pe o carte care mi-a marcat anii studenţiei şi harta inimii, “Fragiles”, cu texte de Philippe Delerm şi desene de soţia sa, Martine. Într-un fel, cartea asta rămâne o dovadă materială că visul meu chiar s-a îndeplinit, datorită inspiraţiei (ei ar spune: L`inspiration c`est le regard qui fait le monde). :)
RăspundețiȘtergereAm văzut filmul, mi-a plăcut mult (deși aș simți nevoia să discut despre el), iar coloana sonoră este de asemenea deosebită. Bineînțeles că m-ar interesa să citesc și cartea, chiar nu știam că a apărut în limba română. Trebuie să recunosc însă că am stat să mă gândesc dacă să particip sau nu la acest concurs. Cam o jumătate de zi. Sincer, îmi pot cumpăra și eu cartea, însă am decis să fac acest exercițiu de reflecție. Consider că a sta să reflectezi la viața ta este un act de curaj și că nu întotdeauna ne este ușor să stăm față în față cu noi. Mai ales că e mai dificil să-ți amintești selectiv de lucrurile prin care ai trecut (da, știu, e un dar ceresc faptul că mai și uităm, dar nu uităm chiar tot și întotdeauna purtăm în noi lucruri care ne plac și lucruri cu care nu suntem tocmai fericiți). Iar când vine vorba de vise și de realizări, chiar trebuie să stai și să te gândești puțin, dacă nu vrei să te limitezi la aspecte mai superficiale. Asta dacă nu cumva faci parte dintre acei fericiți care știau dintotdeauna ce vor. Nu, nu e cazul meu. Dacă stau să mă gândesc înapoi, la lucruri care mi-au schimbat viața, mi-amintesc de un moment în care am fost într-o excursie în Austria. Era noaptea și șoferul nu găsea cazarea. A întrebat dacă vorbește cineva germana. Un cuplu a mers și a întrebat pe cineva. Mi-amintesc că am fost atât de impresionată de fată, care a discutat cu un localnic și a aflat informațiile necesare, încât în acel moment mi-am dorit enorm să pot să fac și eu același lucru. Să mă înțeleg fără probleme în acea limbă. Mi se părea extraordinar. (Acum n-aș mai putea spune de ce, nici măcar nu am auzit conversația, să îmi dau seama dacă se bâlbâia, dacă a vorbit mai mult prin semne, sau dacă într-adevăr stăpânea bine limba. Dar cert e că s-a întors cu informațiile necesare și am ajuns la cazare). Un an mai târziu am întrerupt facultatea și am mers ca baby-sitter in Germania. Nu vorbeam o boabă. Acolo l-am cunoscut pe prietenul meu si am învățat germană cât să pot purta o conversație. La întoarcere am făcut cursuri și am obținut certificat de un nivel foarte bun. După ce am terminat facultatea, am plecat în Germania să lucrez. Acolo mi-am perfecționat limba și mai mult. Am citit și am conversat mult, m-a ajutat însă și domeniul în care am lucrat, unde trebuia să vorbesc mult. Însă m-am întors cu prietenul meu în România, din cauza serviciului lui. Acum el nu mai este printre noi, iar eu am rămas aici și simt că nu mă mai pot întoarce acolo, că nu mai am la ce. Am ales să fac altceva decât am studiat, și predau limba germană. Elevii mei zic că bine. Nu știu în ce măsură o fac pentru mine (pentru că și eu mai învăț de fiecare dată ceva împreună cu ei), pentru prietenul meu (care era un profesor de germană foarte bun și mi se pare că predând și eu îi continui misiunea) sau pentru seara aceea în care am rămas impresionată de fata care a putut afla informațiile necesare ca să nu ne petrecem noaptea în autocar. Nu pot spune că la momentul acela, de acum vreo 12 ani, părea un vis foarte mare și foarte arzător. Dar pot spune cu certitudine că l-am împlinit și că m-a condus pe niște cărări ale vieții pe care nu mi le-as fi imaginat vreodată.
RăspundețiȘtergereMultă baftă tuturor care au curajul să se expună aici, împreună cu visele lor. Eu tocmai am încheiat o jumătate de oră de autoterapie.
N-am avut niciodata timp destul! Cu toate ca timpul liber se gaseste mai mereu, intotdeauna am avut miniproiecte si target-uri de rezerva pentru inca cateva sute de ani, doar in caz ca se va oferi sansa sa…!
RăspundețiȘtergereIn excursus-ul prin viata asta am mizat intotdeauna pe formarea interiora si profesionala continua, pe absortia cator mai multe informatii si pe pastrarea unor pasiuni, nu multe ce-i drept: calatoria ca act fundamental de experienta, dansul ca act uman si necesar de distractie si cartile ca act superm de cunostere. Prima pasiune mi-a oferit, atat cat va fi fost cu putinta, o cunostere directa si o deschidere permanenta catre lumi diferite si sisteme de gandire particulare; m-a facut una dintre cele mai tolerante persoane pe care le cunosc, fata de orice fel de diversitate. A doua pasiune mi-a regasit substratul hedonist si o deschidere catre semenii mei sustinand cu succes momentele mele “soft”. A treia si cea mai importanta, a fost lectura : cartile mi-au fost constanti si buni companioni de drum; a fost singura pasiune si cea mai bogata, avantajul meu prim si ultim.
Intotdeauna mi-am dorit sa citesc mai mult, corect ar trebui spus: sa am timp mai mult pentru citit! Terminata studentuia, ani in care dedicam mare parte din semestre lecturilor, s-a trecut brusc la anii profesiei si familiei; sunt anii in care m-am focalizat pe parcurgerea etapelor profesionale, sunt momentele in care adaugi experienta la curriculum, dar orizonturile sunt mai putin indepratate decat ti-ai dori, sunt anii in care am ramas in birou cate 11 ore (pentru lectura rupeam orele de somn cu atata eficienta incat am ajuns sa ma obisnuiesc sa dorm doar cateva ore; ma rog, un fond cioranian deja fusese mostenit si cultivat inca din adolescenta) tocmai pentru a-mi permite candva sa citesc mult mai mult si sa-i ofer fetitei mele lucrul cel mai de pret: lectura! Toate eforturile depuse au facut in asa fel incat eu, cea care n-a avut niciodata suficient timp, sa am astazi posibilitatea sa il ofer copilului meu, sa petrecem mult timp impreuna in care ne permitem chiar sa desenam magarusi “urati” si sa “traducem” intr-o maniera ludica din limbi necunoscute. (Tocmai acum, cand scriu, mi-am amintit de o sincopa, am uitat sa-mi invat copila sa vorbeasca “pasareasca”) Sunt fericita ca pot face asta, ma incanta s-o vad ca are un teanc de carti mai mare decat ea pe care si-l aranjeaza intr-o logica numai de ea stiuta pe noptiera inainte sa adoarma si, extraordinar, parcurg drumuri noi, cine s-ar fi gandit ca este posibil, tocmai pe marginea lecturilor de incipit! Desi nu neg importanta lecturilor specifice prescolarilor, am observat ca aceasta limita este una mai mult pedagogica si culturala, ca prichindeii au capacitatea de a se adapta la orice fel de lectura si gasesc sensuri si interpretari profunde si in volume mult mai grele, unele chiar piste de incercare faimaoase , care ar descuraja multi cititori maturi , dar lejeri.
Acesta este visul meu important, visul care a generat si a sustinut si alte visuri. Aceasta este realitatea mea de zi cu zi!